Lunga noapte a Cernobâlului, partea II

continuarea articolului: Lunga noapte a Cernobâlului, partea I

Steaua Pelin
Privind spre şirul evenimentelor ce au dus la explozia de la Cernobâl, observi atâtea coincidenţe şi momente în care catastrofa ar fi putut fi evitată încât ai putea avea sentimentul că ceea ce s-a întâmplat era predestinat. Unii au văzut în acest fapt eşecul unui sistem bolnav, care era sortit să cadă. Alţii au făcut legătura cu versete din Biblie, din Cartea Revelaţiilor, cunoscută şi ca Apocalipsa lui Ioan. Versetele spuneau: „Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Steaua se numea „Pelin”; şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare” (Apocalipsa 8-10,11). În rusă, steaua „Pelin”, s-ar traduce ca „Cernobâl” sau „Cernobâlnic”. Criticii acestei idei susţin însă că „pelin” se traduce în rusă „polâni” şi „cernobâl” este o altă plantă, înrudită – pelinul negru, iar descrierea din carte nu corespunde cu ceea ce s-a întâmplat în catastrofă. Susţinătorii acestei viziuni spun că versetele dinainte şi semnificaţia cuvântului din greacă, limba în care a fost scrisă acea carte, sugerează că ar fi vorba anume de pelinul negru, iar simbolistica textului ar permite interpretarea apocaliptică. Una peste alta, e o coincidenţă remarcabilă faptul că anume la Centrala „Pelin” s-a întâmplat catastrofa, cu atât mai mult cu cât această plantă nu creşte în zona mlăştinoasă în care se afla reactorul, ci doar în zonele de stepă, astfel că originea denumirii este neclară.

„Victoria muncii”

Reactorul 4 de la Cernobâl fusese dat în exploatare în martie 1984, înainte de termen, iar echipa de ingineri şi constructori bifau o „victorie a muncii”, prezentată cu mare tam-tam de mass-media sovietică. Câteva lucruri însă rămâneau nespuse.Unul dintre sistemele de siguranţă nu fusese implementat până la capăt, iar conform informaţiilor de mai târziu, lucrările fuseseră în întârziere, dar acest fapt a fost ascuns de către directorul staţiei Cernobâl, Victor Briukhanov, întrucât asta ar fi însemnat pierderea, de către el, lucrători, ingineri şi superiori, a unor importante bonusuri de performanţă. Funcţia acelui sistem de securitate era de a alimenta cu energie pompele de apă ce răceau reactorul, în caz de pană de curent. De regulă, într-o asemenea situaţie se porneau generatoarele de avarie, dar dura în jur de un minut până când acestea începeau să funcţioneze la capacitate maximă şi să opereze pompele din nou. Acel sistem ar fi permis scurtarea intervalului de nefuncţionare a pompelor. Pe 26 aprilie, a fost făcut experimentul necesar pentru implementarea acelui sistem lipsă. Pentru aceasta, era nevoie ca puterea reactorului să fie treptat redusă.

Lunga noapte a Cernobâlului, partea I

Aurora Nucleară

În acea noapte, oamenii din Pripiat, treziţi de explozie, priveau cu uimire, o uşoară nelinişte, dar şi curiozitate spre norul luminiscent ce răsărise deasupra centralei. Albastrul luminii lui Cerenkov, amestecat cu nuanţele de alb, oranj şi roşu ale prafului radioactiv, vibrând în focul ce învăluia reactorul… era frumos. Semăna cu o Auroră Boreală. Ceea ce părea a fi un simplu accident, doar un incendiu poate, nu neliniştea privitorii, care ieşiseră din case, căutându-şi locuri mai bune de privit. Mulţi dintre ei au urcat pe clădirea de 16 etaje, cea mai înaltă din oraş, cu o vedere excelentă spre centrală, pentru a urmări spectacolul de acolo. Era uluitor. În câteva ore, norul radioactiv s-a disipat, a fost luat de vânt şi a devenit invizibil pentru ochi.

Când a auzit exploziile, Diatlov, inginerul şef secund şi supraveghetor al experimentului din 26 aprilie, de la Cernobâl, nu a crezut că reactorul fusese distrus. S-a încăpăţânat să nu creadă. Era imposibil. Reactorul nu putea exploda. Pur şi simplu, nu se putea întâmpla aşa ceva!

Dar atunci când doi dintre membrii echipei au ajuns imediat după acele zgomote asurzitoare la camera reactorului şi au privit pe după uşa de metal, au văzut cerul înstelat, o coloană de aburi şi lumina albastră a aerului ionizat de radiaţie, ieşind din miezul nuclear şi proiectându-se spre cer, în infinit. Unul dintre ei, mai tânăr, a stat să admire acea lumină. I se părea extraordinar de frumoasă, dar în tot acel timp în care privea, era iradiat cât pentru o viaţă. În spate, reactorul era numai ruine. Când i-au spus lui Diatlov, acesta iarăşi nu a crezut şi a trimis trei oameni. Nu era posibil. Nu se putea întâmpla aşa ceva!

În momentul în care au ajuns deasupra reactorului, cei trei au simţit în gât gustul metalic al radiaţiei şi împunsături ca de ace pe pielea feţei. În cele câteva minute în care au privit de sus spre miezul reactorului au fost iradiaţi cât pentru câteva vieţi. Au văzut şi ei luna şi stelele, nucleul strălucitor al reactorului şi dezolanta imagine de dărâmături şi moloz.

Şi poate că au înţeles atunci dimensiunea catastrofei. Că vor muri. Nu doar ei, ci mulţi, mulţi alţii, că acea catastrofă imposibilă se întâmplase cu adevărat. Şi, în timp ce simptomele de greaţă şi vomă începeau să apară, iar sistemul imunitar făcea deja primele eforturi de luptă împotriva unui duşman invizibil şi destructiv, încercând să apere ce mai rămăsese viu şi sănătos, nedesfigurat, nears, nedegenerat, i-au transmis şi ei lui Diatlov oribila veste. Dar nu a crezut nici atunci.

Şi a ieşit el însuşi afară, în faţa reactorului şi atunci a văzut bucăţile fumegânde de grafit împrăştiate peste tot, iar în mintea lui, în care negarea se amesteca deja cu disperarea, încerca să descopere de unde ar fi putut să vină aceste bucăţi de grafit. Nu din reactor. Numai nu din reactor!

Dar de acolo erau. La 26 aprilie 1986, la ora 1:23:44 noaptea, reactorul numărul 4 al centralei atomoelectrice din Cernobâl a explodat, în urma unui experiment eşuat, a unor grave greşeli umane şi erori de proiectare.