Posts Tagged ‘catastrofa

26
Apr
10

Lunga noapte a Cernobâlului, partea III

Prima parte a textului: Lunga noapte a Cernobâlului, partea I
A doua parte a textului: Lunga noapte a Cernobâlului, partea II

Zona

După 2 decenii de la explozia de la Cernobâl, zona este încă închisă. La intrare, eşti oprit de un post de poliţie, care îţi verifică documentele şi permisul de intrare. De aici încolo, drumul te poate conduce până în Belarus ori Rusia şi nu mai dai de vămi sau alte controale. Însă dacă nu eşti rezident al regiunii Cernobâl, poţi intra doar în cadrul unui tur al vreunei agenţii de turism, sau cu permise speciale de la instituţii ale statului, sau ştiinţifice, precum Academia Ucraineană. Chiar şi aşa, gardienii pot să nu-ţi permită să treci. Dar după ce miliţianul îţi face semn să mergi mai departe, la ce să te aştepţi?

O fi un teritoriu pustiu, plin de dărâmături, lipsit de oameni şi maşini, unde mişună creaturi mutante şi renegaţi din lumea noastră, unde eşti în pericol în orice moment, iar destinul ţi-e ameninţat de ghinioane interminabile şi boli incurabile?

Sau poate că e un loc în care îţi petreci zilele vorbind cu tine, doar pentru că tăcerea ţi se pare insuportabilă, iar nopţile ţi le petreci tremurând de frică, pentru că vârcolaci, văvăluci, strigoi şi zombi ieşiţi din morminte cântă în cor pe mai multe voci, acompaniaţi de o Toccata de Bach ce irumpe de sub pământ? Iar singura ta salvare vine de la un Făt-Frumos cu 3 picioare ce se luptă cu un zmeu vişiniu cu 11 capete fiecare cu câte un ochi mare drept în mijloc, pentru eliberarea moşiei de răul radiaţiei şi al duhurilor rele?

Orice fenomen de mare amploare din istorie devine o sursă de mituri – despre curaj, speranţă, renaştere, dragoste. O poveste cu lupta dintre bine şi rău, în care binele câştigă. Un ciclu de viaţă, moarte şi renaştere. O luptă dintre om şi natură în care omul reuşeşte până la urmă să se impună. O catastrofă e urmată de speranţă şi reînnoire. Cernobâlul nu a fost aşa. După eroismul pompierilor şi al armatei în acţiunile de înlăturare a consecinţelor avariei, lumea a rămas tăcută în faţa efectelor dezastrului. Morţi, invalizi pe viaţă, oameni mutaţi prin URSS, apoi Ucraina, Rusia şi Belarus, care nu-şi puteau regăsi locul în societate, oraşe abandonate şi sate făcute una cu pământul, malformaţii, mutaţii, boli. Cernobâlul părea doar o sursă de mari suferinţe, o apocalipsă în miniatură, o moarte după care nu mai urma nici un fel de viaţă. O zonă pustiită pe mii de ani înainte. În schimb, omenirea câştiga doar o lecţie despre pericolele energiei atomice pe care ar fi putut-o învăţa şi altfel dacă ar fi fost mai atentă, iar catastrofa reprezenta o materializare a carenţelor unei societăţi comuniste aflate la sfârşitul puterilor. Totuşi, spusă aşa, povestea ar rămâne incompletă.

După 24 de ani

Un drum asfaltat te conduce prin zona contaminată. E un drum destul de bun, mai bun decât multe altele din Ucraina sau Belarus, pentru că după 1986-1987 a fost foarte puţin circulat. Doar iarba ce creşte mică şi verde prin crăpături în asfalt dă de înţeles că e o cale aproape părăsită. Dacă în anii ce au urmat imediat catastrofei era un risc major să mergi pe acolo cu maşina şi o nebunie să te avânţi cu motocicleta, acum se poate. Curăţat în mare măsură de-a lungul timpului de praful radioactiv, acum poate fi circulat şi de motociclişti. Mult mai periculoasă în schimb este pădurea din jur, care a fixat şi a absorbit particulele toxice. Movile de pământ cu semne de hazard biologic se înşiră din timp în timp de o parte şi alta a rutei. Sunt mormanele din casele satelor făcute una cu pământul în timpul evacuării, cimitirele de maşini, fiare, copaci sau animale devenite toxice pentru om şi îngropate ani în urmă. Uneori sunt doar indicatoare care să reamintească vizitatorilor curioşi să nu se abată de la drumul de asfalt. Vechile semne “Pădurile sunt plămânii Pământului” sunt aici o crudă ironie.

Ai putea crede că nivelul radiaţiei este maxim în dreptul centralei şi scade apoi treptat odată cu distanţa de la locul catastrofei, dar nu e aşa. Arată mai degrabă ca o imensă mlaştină cu nisipuri mişcătoare împrăştiate pe ici-colo. Această hartă a fost în mare măsură modelată de direcţia vânturilor de după explozie, astfel că zone din oraşul Cernobâl sunt mai curate decat Kiev. De fapt, există un cartier în Kiev, Troieşcina, unde nivelul radiaţiilor depăşeşte de 10-100 nivelul normal, şi unde nivelurile de radiaţie sunt mai mari decât în majoritatea zonei interzise, cu excepţia Pripiat-ului şi a teritoriului din imediata apropiere a reactorului. Nivelul radiaţiilor depinde de cantitatea de praf radioactiv acumulată în acel loc. Din acest motiv, oraşele şi drumurile pot fi curăţate prin spălare, iar pădurile sunt mult mai periculoase. Dacă atunci când mergi cu un ghid autorizat eşti condus prin zonele mai ferite de radiaţie şi relativ sigure, o călătorie de unul singur fără un radiometru este echivalentă cu o plimbare printr-un câmp de mine cu mâinile în buzunar şi şuierând. Nu ai cum să ştii când dai peste o „pungă” de radiaţie şi s-o eviţi. În mod normal, un vizitator din afară, atent la locurile prin care merge pe teritoriul interzis, ar absorbi în cele câteva ore ale vizitei cam tot atâta radiaţie cât absoarbe într-un zbor transatlantic. Adică cât pentru vreo 2-3 zile petrecute într-un loc obişnuit.

Citește în continuare ‘Lunga noapte a Cernobâlului, partea III’

26
Apr
10

Lunga noapte a Cernobâlului, partea II

continuarea articolului: Lunga noapte a Cernobâlului, partea I

Steaua Pelin
Privind spre şirul evenimentelor ce au dus la explozia de la Cernobâl, observi atâtea coincidenţe şi momente în care catastrofa ar fi putut fi evitată încât ai putea avea sentimentul că ceea ce s-a întâmplat era predestinat. Unii au văzut în acest fapt eşecul unui sistem bolnav, care era sortit să cadă. Alţii au făcut legătura cu versete din Biblie, din Cartea Revelaţiilor, cunoscută şi ca Apocalipsa lui Ioan. Versetele spuneau: „Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Steaua se numea „Pelin”; şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare” (Apocalipsa 8-10,11). În rusă, steaua „Pelin”, s-ar traduce ca „Cernobâl” sau „Cernobâlnic”. Criticii acestei idei susţin însă că „pelin” se traduce în rusă „polâni” şi „cernobâl” este o altă plantă, înrudită – pelinul negru, iar descrierea din carte nu corespunde cu ceea ce s-a întâmplat în catastrofă. Susţinătorii acestei viziuni spun că versetele dinainte şi semnificaţia cuvântului din greacă, limba în care a fost scrisă acea carte, sugerează că ar fi vorba anume de pelinul negru, iar simbolistica textului ar permite interpretarea apocaliptică. Una peste alta, e o coincidenţă remarcabilă faptul că anume la Centrala „Pelin” s-a întâmplat catastrofa, cu atât mai mult cu cât această plantă nu creşte în zona mlăştinoasă în care se afla reactorul, ci doar în zonele de stepă, astfel că originea denumirii este neclară.

„Victoria muncii”

Reactorul 4 de la Cernobâl fusese dat în exploatare în martie 1984, înainte de termen, iar echipa de ingineri şi constructori bifau o „victorie a muncii”, prezentată cu mare tam-tam de mass-media sovietică. Câteva lucruri însă rămâneau nespuse.Unul dintre sistemele de siguranţă nu fusese implementat până la capăt, iar conform informaţiilor de mai târziu, lucrările fuseseră în întârziere, dar acest fapt a fost ascuns de către directorul staţiei Cernobâl, Victor Briukhanov, întrucât asta ar fi însemnat pierderea, de către el, lucrători, ingineri şi superiori, a unor importante bonusuri de performanţă. Funcţia acelui sistem de securitate era de a alimenta cu energie pompele de apă ce răceau reactorul, în caz de pană de curent. De regulă, într-o asemenea situaţie se porneau generatoarele de avarie, dar dura în jur de un minut până când acestea începeau să funcţioneze la capacitate maximă şi să opereze pompele din nou. Acel sistem ar fi permis scurtarea intervalului de nefuncţionare a pompelor. Pe 26 aprilie, a fost făcut experimentul necesar pentru implementarea acelui sistem lipsă. Pentru aceasta, era nevoie ca puterea reactorului să fie treptat redusă.

Citește în continuare ‘Lunga noapte a Cernobâlului, partea II’

26
Apr
10

Lunga noapte a Cernobâlului, partea I

Aurora Nucleară

În acea noapte, oamenii din Pripiat, treziţi de explozie, priveau cu uimire, o uşoară nelinişte, dar şi curiozitate spre norul luminiscent ce răsărise deasupra centralei. Albastrul luminii lui Cerenkov, amestecat cu nuanţele de alb, oranj şi roşu ale prafului radioactiv, vibrând în focul ce învăluia reactorul… era frumos. Semăna cu o Auroră Boreală. Ceea ce părea a fi un simplu accident, doar un incendiu poate, nu neliniştea privitorii, care ieşiseră din case, căutându-şi locuri mai bune de privit. Mulţi dintre ei au urcat pe clădirea de 16 etaje, cea mai înaltă din oraş, cu o vedere excelentă spre centrală, pentru a urmări spectacolul de acolo. Era uluitor. În câteva ore, norul radioactiv s-a disipat, a fost luat de vânt şi a devenit invizibil pentru ochi.

Când a auzit exploziile, Diatlov, inginerul şef secund şi supraveghetor al experimentului din 26 aprilie, de la Cernobâl, nu a crezut că reactorul fusese distrus. S-a încăpăţânat să nu creadă. Era imposibil. Reactorul nu putea exploda. Pur şi simplu, nu se putea întâmpla aşa ceva!

Dar atunci când doi dintre membrii echipei au ajuns imediat după acele zgomote asurzitoare la camera reactorului şi au privit pe după uşa de metal, au văzut cerul înstelat, o coloană de aburi şi lumina albastră a aerului ionizat de radiaţie, ieşind din miezul nuclear şi proiectându-se spre cer, în infinit. Unul dintre ei, mai tânăr, a stat să admire acea lumină. I se părea extraordinar de frumoasă, dar în tot acel timp în care privea, era iradiat cât pentru o viaţă. În spate, reactorul era numai ruine. Când i-au spus lui Diatlov, acesta iarăşi nu a crezut şi a trimis trei oameni. Nu era posibil. Nu se putea întâmpla aşa ceva!

În momentul în care au ajuns deasupra reactorului, cei trei au simţit în gât gustul metalic al radiaţiei şi împunsături ca de ace pe pielea feţei. În cele câteva minute în care au privit de sus spre miezul reactorului au fost iradiaţi cât pentru câteva vieţi. Au văzut şi ei luna şi stelele, nucleul strălucitor al reactorului şi dezolanta imagine de dărâmături şi moloz.

Şi poate că au înţeles atunci dimensiunea catastrofei. Că vor muri. Nu doar ei, ci mulţi, mulţi alţii, că acea catastrofă imposibilă se întâmplase cu adevărat. Şi, în timp ce simptomele de greaţă şi vomă începeau să apară, iar sistemul imunitar făcea deja primele eforturi de luptă împotriva unui duşman invizibil şi destructiv, încercând să apere ce mai rămăsese viu şi sănătos, nedesfigurat, nears, nedegenerat, i-au transmis şi ei lui Diatlov oribila veste. Dar nu a crezut nici atunci.

Şi a ieşit el însuşi afară, în faţa reactorului şi atunci a văzut bucăţile fumegânde de grafit împrăştiate peste tot, iar în mintea lui, în care negarea se amesteca deja cu disperarea, încerca să descopere de unde ar fi putut să vină aceste bucăţi de grafit. Nu din reactor. Numai nu din reactor!

Dar de acolo erau. La 26 aprilie 1986, la ora 1:23:44 noaptea, reactorul numărul 4 al centralei atomoelectrice din Cernobâl a explodat, în urma unui experiment eşuat, a unor grave greşeli umane şi erori de proiectare.

Citește în continuare ‘Lunga noapte a Cernobâlului, partea I’