26
Apr
10

Lunga noapte a Cernobâlului, partea II

continuarea articolului: Lunga noapte a Cernobâlului, partea I

Steaua Pelin
Privind spre şirul evenimentelor ce au dus la explozia de la Cernobâl, observi atâtea coincidenţe şi momente în care catastrofa ar fi putut fi evitată încât ai putea avea sentimentul că ceea ce s-a întâmplat era predestinat. Unii au văzut în acest fapt eşecul unui sistem bolnav, care era sortit să cadă. Alţii au făcut legătura cu versete din Biblie, din Cartea Revelaţiilor, cunoscută şi ca Apocalipsa lui Ioan. Versetele spuneau: „Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Steaua se numea „Pelin”; şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare” (Apocalipsa 8-10,11). În rusă, steaua „Pelin”, s-ar traduce ca „Cernobâl” sau „Cernobâlnic”. Criticii acestei idei susţin însă că „pelin” se traduce în rusă „polâni” şi „cernobâl” este o altă plantă, înrudită – pelinul negru, iar descrierea din carte nu corespunde cu ceea ce s-a întâmplat în catastrofă. Susţinătorii acestei viziuni spun că versetele dinainte şi semnificaţia cuvântului din greacă, limba în care a fost scrisă acea carte, sugerează că ar fi vorba anume de pelinul negru, iar simbolistica textului ar permite interpretarea apocaliptică. Una peste alta, e o coincidenţă remarcabilă faptul că anume la Centrala „Pelin” s-a întâmplat catastrofa, cu atât mai mult cu cât această plantă nu creşte în zona mlăştinoasă în care se afla reactorul, ci doar în zonele de stepă, astfel că originea denumirii este neclară.

„Victoria muncii”

Reactorul 4 de la Cernobâl fusese dat în exploatare în martie 1984, înainte de termen, iar echipa de ingineri şi constructori bifau o „victorie a muncii”, prezentată cu mare tam-tam de mass-media sovietică. Câteva lucruri însă rămâneau nespuse.Unul dintre sistemele de siguranţă nu fusese implementat până la capăt, iar conform informaţiilor de mai târziu, lucrările fuseseră în întârziere, dar acest fapt a fost ascuns de către directorul staţiei Cernobâl, Victor Briukhanov, întrucât asta ar fi însemnat pierderea, de către el, lucrători, ingineri şi superiori, a unor importante bonusuri de performanţă. Funcţia acelui sistem de securitate era de a alimenta cu energie pompele de apă ce răceau reactorul, în caz de pană de curent. De regulă, într-o asemenea situaţie se porneau generatoarele de avarie, dar dura în jur de un minut până când acestea începeau să funcţioneze la capacitate maximă şi să opereze pompele din nou. Acel sistem ar fi permis scurtarea intervalului de nefuncţionare a pompelor. Pe 26 aprilie, a fost făcut experimentul necesar pentru implementarea acelui sistem lipsă. Pentru aceasta, era nevoie ca puterea reactorului să fie treptat redusă.

Experimentul

Experimentul propriu-zis fusese programat pentru după-amiaza zilei de 25 aprilie 1986, dar a fost amânat pentru schimbul din dimineaţa zilei de 26 aprilie, şi a fost realizat de altă echipă decât cea care îl pregătise. O echipă mai puţin experimentată, condusă de şeful de tură Akimov şi operatorul Toptunov, care ştiau puţine despre testul pe care urmau să-l facă.

Din motive necunoscute, Toptunov a micşorat prea mult puterea reactorului, până la un nivel la care experimentul nu mai putea fi efectuat. Pentru a-l redresa, a decuplat sistemele automate de siguranţă şi a scos din reactor aproape toate barele care moderau viteza reacţiei, în acest fel intenţionând să mărească puterea reactorului. Dacă nu decupla mecanismele de securitate, reactorul ar fi continua să opereze în siguranţă.

Atunci când au fost oprite pompele, fluxul de apă a început să scadă, iar temperatura şi viteza de reacţie, să crească. S-au format aburi, care au crescut şi mai mult viteza reacţiei. Din cauza unei deficienţe de proiectare, acel model de reactor devenea periculos şi imprevizibil atunci când se formau aburi. În acel moment, singura soluţie ar fi fost reintroducerea barelor de control în reactor, dar acestea se mişcau prea încet, iar vârfurile barelor aveau şi ele carenţe de proiectare, astfel că înainte de a scădea viteza de reacţie, pentru un interval de câteva secunde, o creşteau. Miezul se înfierbânta. Doi dintre membrii echipei, în disperare de cauză, au fugit spre reactor şi masa radioactivă, pentru a introduce manual barele de control. Dar era prea târziu. Temperatura a trecut de 4000 de grade. Presiunea aburului creştea vertiginos. La acele temperaturi enorme, reacţiile eliberau hidrogen. A urmat o explozie de la abur, apoi încă una de la hidrogen. Capacul reactorului a fost aruncat în aer. Unul dintre cei 2 a dispărut şi n-a fost găsit niciodată. S-a evaporat.

Operatorul Toptunov a fost dus la spitalul din Moscova. Tot corpul, cu excepţia unei singure zone era ars şi iradiat. A murit la scurt timp după aceea şi a fost înmormântat în sicriu de plumb, sigilat, pentru a nu contamina oamenii, solul şi apele din zonă.

Explozia a avut puterea a 40 de tone de TNT şi a aruncat în aer 9 tone de material radioactiv, la o înălţime de 7 km, iar grafitul supraîncălzit scuipat în explozie a pornit peste 30 de incendii pe acoperişul reactoarelor 3 şi 4, şi pe clădirile din jur.

„Era mai uşor în Afghanistan. Pur şi simplu te împuşcau.”

Primii la locul catastrofei au fost pompierii, care au încercat să stingă incendiile. Nimeni nu ştia exact cât de gravă era situaţia. Singurul dozimetru funcţional pe care îl aveau putea măsura niveluri de radiaţie de până în 0,001 roentgen/oră. Acul indicator era la maximum, dar echipa de la centrală a raportat 0,001. Acest nivel de radiaţie nu este periculos pentru om la expuneri de scurtă durată şi din această cauză, s-a creat impresia că nu este un accident serios. Mai târziu a fost adus un alt dozimetru care putea măsura niveluri de radiaţie de până în 250 roentgen/oră. Arăta maximum, dar acea indicaţie nu a fost luată în serios, dozimetristului i s-a spus că aparatul lui e defect şi trebuie aruncat. Din acest motiv, nimeni dintre cei implicaţi în operaţiunea de salvare din acea noapte nu a purtat costum protector.

Organismul uman absoarbe zilnic o mică doză de radiaţie de fond. Aceasta este de ordinul a 10-20 microroentgen/oră (15-20 de milionimi de roentgen). O doză letală pentru om este de 500 roentgen la o expunere de 5 ore. În zonele cele mai afectate ale reactorului, nivelul de radiaţie atingea 20000 roentgen pe oră. La această intensitate, un om poate „înghiţi” o doză mortală în doar câteva minute. În acest caz apare intoxicarea din cauza radiaţiei.

Pentru organismele vii, cele mai periculoase sunt radiaţiile gamma şi cele de neutroni. Acestea pot să distrugă structurile celulare şi moleculare, sau le modifică funcţiile, afectează informaţia genetică. Celule care până atunci erau parte din organism şi îndeplineau anumite funcţii devin corpi străini. Unele încep să producă substanţe toxice. Alte celule astfel modificate pot să se înmulţească la nesfârşit, ducând la apariţia cancerului. Când sunt puţine, organismul are instrumentele necesare de luptă şi le înlătură. Dar atunci când corpul este iradiat, apar o mulţime de astfel de celule aberante, care devin o povară enormă pentru sistemul imunitar. Un fel de organism străin în organismul propriu. În acel moment, toate mecanismele de apărare sunt activate, pentru a lupta împotriva „intrusului” care se află în corp, iar funcţiile auxiliare, precum creşterea şi menţinerea părului, înlăturate. Dacă radiaţia a fost foarte puternică, după câteva zile sau săptămâni, grupuri întregi de celule şi ţesuturi încep să moară, apar hemoragii interne. De obicei, cele mai afectate sunt vasele de sânge, intestinele şi măduva oaselor, aceasta din urmă putând să se lichefieze. Din cauza că radiaţia are efecte diferite asupra diferitor celule, niciodată nu ştii care sistem va ceda primul şi în ce fel va veni moartea.

Una dintre victimele Cernobâlului spunea: „Nu-mi mai este frică de moarte. De moartea însăşi. Dar nu ştiu cum o să mor. Prietenul meu a murit. S-a făcut mare, gras, ca un butoi. Iar vecinul meu – şi el a fost acolo, el manevra o macara. S-a făcut negru ca smoala şi mic, aşa încât purta haine de copil. Eu nu ştiu cum o să mor. Dar ştiu asta: nu rezişti mult cu diagnosticul pus mie. Dar aş vrea să simt când se întâmplă. Ca atunci când primeşti un glonte în cap. Am fost şi în Afghanistan. Era mai uşor acolo. Pur şi simplu te împuşcau.”

Unul dintre supravieţuitori, Ivan Şavr, povestea cum după 45 min de lucru la stins incendiul pe acoperişul reactorului, a avut loc o explozie, urmată de o lumină albastră puternică şi o „bilă de foc” ce a acoperit lumina lunii. A leşinat şi s-a trezit peste 3 zile într-un spital din Moscova alături de 45 de prieteni şi împreună glumeau despre radiaţii şi atunci unuia dintre pompieri a început să-i curgă sângele pe gură şi pe nas şi pielea i s-a făcut neagră şi a murit.

Din echipa ce a fost la centrală în acea seară, unii dintre cei care au fost iradiaţi au fost salvaţi până la urmă cu transfuzii şi operaţii de schimbare de măduvă, dar nu s-au recuperat în totalitate niciodată. Alţii au avut parte de morţi teribile. Au suferit dureri îngrozitoare. Sistemul digestiv era distrus de spasmele frecvente, vomă şi diaree. Membranele şi mucoasele se uscau şi se dezintegrau. Pielea de pe ei murea şi la sfârşit mureau şi ei. Soţia şefului de tură Akimov îl descria după moarte ca fiind mumificat –  pielea neagră ca tăciunele, corpul său uscat şi fără de viaţă nu cântărea mai mult ca al unui copil. Membrii echipei trimise de Diatlov în recunoaştere, care au privit de sus înspre reactorul descoperit au murit după 2 săptămâni. Din cauza radiaţiilor, culoarea ochilor unuia dintre ei s-a schimbat din căprui în albastru, iar inima altuia era acoperită de băşici cu puroi. Respiraseră atât de mult iod radioactiv (un izotop periculos al iodului din natură) încât tiroidele lor au emis timp de câteva zile radiaţie gamma la 100-150 roentgen, un nivel extrem de periculos pentru cei din jur. Au fost şi ei îngropaţi în sicrie de plumb cu capacele sudate, aşa încât corpurile lor în descompunere să nu ajungă la apele subterane.

În noaptea exploziei reactorului, în jur de 600 de muncitori la centrală şi pompieri au încercat să controleze dezastrul în costume de protecţie insuficiente sau inexistente. Aceşti oameni au aruncat înapoi în reactor materiale radioactive şi au luptat cu focurile care erupeau peste tot. Focurile au fost stinse de 37 de pompieri pe parcursul întregii nopţi. 31 din ei au murit în decurs de 3 luni din cauza iradierii acute.

Evacuarea

La puţin timp după explozie, Departamentul Pentru Afaceri Interne Pripiat, inclusiv membri ai miliţiei şi KGB, au avut o primă întâlnire, la 2:15 în noaptea catastrofei, iar prima decizie a fost aceea de a interzice orice trafic nenecesar în şi din oraş. Prioritară era “menţinerea ordinii”.

A fost evacuat Pripiat-ul. În timpul evacuării, oamenilor li s-a interzis să-şi ia cu ei animalele de casă. Deşi suferinzi şi puternic iradiaţi, mulţi câini au fugit în urma autobuselor, atât cât au putut, dar până la urmă s-au întors în oraş, care însemna deja “în sălbăticie”. Un grup de vânători locali a fost trimis să omoare animalele. Pe 29 aprilie, străzile Pripiatului erau pline de cadavre radioactive. Au fost strânse şi duse la gunoişte.

Ulterior, în decurs de 3 luni au fost evacuate şi toate satele din zona contaminată, inclusiv oraşul Cernobâl, aflat la 15 kilometri de centrală. În total, au fost contaminaţi aproape 160000 km2 în Ucraina, Rusia şi Belarus, adică o suprafaţă mai mare de 4 Moldove sau aproape 2/3 din România. O zonă de 30 km în jurul centralei a fost închisă circulaţiei. În total, peste 350000 de oameni au fost evacuaţi, iar 200000 continuă să trăiască în zone cu radiaţie peste media de siguranţă.

Se poate spune că locuitorii Pripiat-ul au avut şi un pic de noroc. Norul radioactiv a trecut în principal pe lângă oraş, nu prin oraş, iar zilele de după explozie au fost fără ploaie. O ploaie ar fi făcut ravagii, aducând tot praful radioactiv pe pământ. Însă vânturile au purtat cea mai mare parte a norului radioactiv spre Belarus, unde se estimează că a lăsat cam 50% din particule, iar apoi spre Ţările Scandinave, Europa de Vest şi în toată lumea. De 2 ori a făcut înconjurul Pământului. Cele mai afectate au fost Ucraina, Belarus şi Rusia.

Lichidarea

În zilele de după explozie, din elicoptere s-au aruncat peste reactor materiale anti-radiaţii. Curând, a apărut frica de o nouă catastrofă. Sub reactor era un bazin ce făcea parte din sistemul de siguranţă şi care după catastrofă şi intervenţiile împotriva incendiilor era plin cu apă din cauza ţevilor sparte şi a substanţelor ignifuge aruncate de pompieri. Când miezul nuclear a început să topească betonul de la baza reactorului, formând un material semi-lichid asemănător lavei, a apărut pericolul ca acesta să ajungă până la acel bazin şi să producă o nouă explozie puternică. Trei voluntari au intrat în apa radioactivă pentru a deschide porţile de evacuare – Alexei Ananenko, care ştia unde sunt valvele, Valeri Bezpalov şi Boris Baranov, care le făcea lumină cu o lanternă. Lanterna a cedat imediat. Se presupune că unul din ei n-a mai reuşit să ajungă la valve, murind pe drum, dar în final, porţile au fost deschise, iar apa evacuată. Nici unul dintre cei trei nu a fost găsit vreodată.

După evacuarea apei, apărea un nou pericol – ca miezul să ajungă la apele subterane. Pentru a evita acest lucru, s-a decis îngheţarea solului de sub reactor, s-au săpat tuneluri pe sub clădire şi s-a pompat azot lichid. În jur de 25 de tone de azot lichid pe zi erau necesare pentru a păstra solul îngheţat la -100 de grade.

Pentru a arunca de pe acoperiş în reactor cele mai radioactive deşeuri, au fost aduşi soldaţi, mulţi dintre ei tineri recruţi, care lucrau în schimburi de câte 2 minute, în echipe de câte 3, dintre care un coordonator. Două minute, pentru că în acest interval de timp un om (îmbrăcat în echipament de protecţie greu) se expunea unei intensităţi a radiaţiilor cât pentru o viaţă. Mai mult sau mai puţin, în dependenţă de persoană. Doi ani de armată în schimbul a 2 minute pe acoperiş. Majoritaea erau optimişti, că aveau să-şi termine atât de repede stagiul militar, iar pericolul le părea minor. Pentru mulţi dintre ei, un păhărel de vodkă înainte de a urca sus era “de leac”.

În afara zonei accidentului însă, lucrurile stăteau altfel.

Pe 1 mai, la Kiev, aflat la 120 km de centrală, şi în toate celelalte capitale unionale, partidul şi-a ţinut preţioasele parade militare. Până în decembrie 1986, peste reactor a fost construit un “sarcofag”, pentru a-l izola. Din cauza radiaţiei intense, acesta a fost construit de la distanţă, cu macarale, astfel că a rezultat o construcţie destul de şubredă. De altfel, termenul “de garanţie” era de doar 20 de ani. Casele din satele cele mai afectate au fost puse la pământ şi îngropate. 150000 de metri cubi de sol radioactiv a fost decopertat. S-au făcut 17 kilometri de baraje pentru a preveni deversări radioactive în râul Pripiat, un mare afluent al Niprului, şi principala sursă de apă potabilă a Ucrainei.

În zona centralei, era o pădure de conifere. După explozie, acele copacilor s-au făcut roşii, iar apoi au căzut. Pădurea roşie, radioactivă, a fost tăiată în întregime, iar copacii îngropaţi. Pinii şi brazii au aproximativ aceeaşi sensibilitate la radiaţie ca şi oamenii.

Maşinile folosite pentru aceste lucrări au rămas în Zonă, împreună cu cele peste 20 de milioane de tone de deşeuri radioactive. Chiar şi după 20 de ani, nivelul de radioactivitate a maşinilor este de 10-30 roentgeni/oră, foarte periculos pentru om. Nu toate gropile de deşeuri au fost marcate pe hartă.

Un an de la explozie, lângă centrală încă se lucra, iar locul era împânzit de soldaţi cu măşti de gaze şi costume negre de cauciuc.

În total, peste 600000 de oameni din URSS au lucrat la curăţirea zonei şi la reducerea efectelor radiaţiei de la Cernobâl. Circa 226000 au lucrat în zona de 30 km în 1986-1987, adesea cu echipament de protecţie minimal.

După ani de la catastrofă, unul dintre pompierii care au participat la stingerea incendiului şi  lichidarea consecinţelor Cernobâlului a fost întrebat dacă ştia de pericolul pe care îl prezenta lucrul său. A răspuns: „Sigur că ştiam! Dacă am fi urmat regulile, nu ne-am fi apropiat niciodată de reactor. Dar era o obligaţie morală – datoria noastră. Eram ca nişte kamikaze.”

Radiofobia

La început a fost „steaua Pelin”, apoi moartea oribilă, tăcerea autorităţilor şi parada. La o săptămână după accident, după oamenii care fuseseră expuşi unor niveluri ridicate de radiaţie, inclusiv populaţia evacuată, au început să prezinte serioase probleme de sănătate, au apărut frica şi panica, amplificate şi de informaţiile prudente şi incomplete apărute în presă.

Cei ce veneau din zona Cernobâl erau priviţi ca nişte ciumaţi şi chiar doctorii, care ştiau ce înseamnă să fii iradiat, se adresau ca unor bolnavi infecţioşi, deşi era clar că nu erau şi nu puteau fi.

Unul dintre lichidatori povesteşte: “Am ajuns la destinaţie şi ne-am scos echipamentul. Căpitanul ne zicea: “E doar un accident. S-a întâmplat demult. Trei luni. Nu mai e periculos.” Sergentul spunea: “E în regulă. Doar să vă spălaţi mâinile înainte de masă”. Eu măsuram nivelul radiaţiei. Atunci când se însera, la mica noastră staţie veneau nişte băieţi cu maşinile şi ne dădeau bani, ţigări, vodkă. Şi apoi ne lăsau să stăm printre lucrurile confiscate. Şi ei îşi împachetau lucruri. Unde le duceau? Probabil la Kiev şi Minsk, la pieţele de produse la mâna a doua. Noi aveam grijă de ceea ce lăsau în urmă – rochii, bocanci, scaune, acordeoane, maşini de cusut. Le îngropam în şanţuri – le spuneam “morminte comunale”.

M-am întors acasă, am mers să dansez, am cunoscut o fată care-mi plăcea şi i-am propus “să ne cunoaştem mai bine”. Ea mi-a zis: “La ce bun? Eşti un Cernobâlit acum. Mi-ar fi frică să-ţi port copiii.”

Nici evacuaţii din Pripiat nu au avut o soartă mai bună. Deşi li s-au dat case noi şi locuri noi de muncă sau pensii mari, erau priviţi cu teamă de ceilalţi şi aveau ataşat un stigmat.

Unul dintre lichidatori, un pompier decorat ca erou la 10 ani de la accident recunoaşte că a rămas foarte discret în privinţa persoanei sale, iar vecinii săi nu ştiu cine e. Nu e nici pe departe un caz unic.

După 1986, s-a construit Slavutici, un nou oraş pentru lucrătorii de la centrală (reactoarele 1-3 au continuat să lucreze până la începutul anilor 2000), la marginea zonei de 30 km, iar mulţi dintre foştii locuitori ai Pripiatului au ales să se mute acolo. În Slavutici, nivelul radiaţiei era ţinut sub control, toate străzile fiind zilnic spălate de câteva ori, însă în jur, zona era la fel de periculoasă. În fiecare zi, un tren cu geamurile închise ducea lucrătorii din oraş spre centrală. Slavutici devenise un nou Pripiat, la fel de elitist ca şi predecesorul. O parte din locuitori au venit aici pentru că oraşul oferea condiţii mult mai bune decât restul URSS, apoi Ucraina de tranziţie, dar mulţi au venit şi din cauza felului în care erau priviţi de lumea din jurul lor. În Slavutici, nimeni nu era stigmatizat şi izolat. Toţi ştiau ce însemna Cernobâl. Erau la fel.

continuă cu: Lunga noapte a Cernobâlului, partea III

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: