24
Mai
09

Maine, in tara promisa

Maine 25 mai la orele 19.00, la Teatrul Foarte Mic din Bucureşti se va juca spectacolul „Promised Land”. Concept, regie si coregrafie Arcadie Rusu (probabil ultimul spectacol din stagiune).  Pe 26 Mai, la orele 19.00, la Teatrul Foarte Mic se va juca spectacolul „nu-i nimic”, concept, regie şi coregrafie Attila Bordas (fotografii aici). Preţul unui bilet este de 25 RON, bani ce vor fi donaţi pentru viaţa unei fetiţe de 2 ani bolnavă de  leucemie.

Mai jos, un dialog cu Arcadie Rusu, regizorul spectacolului „Promised Land”.

Ce te-a făcut să alegi calea teatrului şi a coregrafiei?
Am făcut liceul în Botoşani şi am jucat în trupa de teatru a liceului, cu care am şi luat de vreo 2 ori premiul între licee pentru cel mai bun spectacol. În clasa a 12-a mi s-a propus să fac coregrafia unui spectacol. Mi-a plăcut atât de mult, încât mi-am zis că asta ar trebui să fac pe viitor. De acolo a pornit. De aceea am venit în Bucureşti. Eram deja în România. Îmi era mai greu să mă întorc în Moldova, sau să plec în afară. Singura facultate de coregrafie din ţară era la UNATC. Mai este una particulară, dar nu ştiu cum stau lucrurile acolo.
N-aş zice că Facultatea de Coregrafie de la UNATC e chiar perfectă – la urma urmei, unde găseşti aşa ceva? Poate nu ai întotdeauna condiţiile de care ai nevoie, sau cursurile pe care le vrei, însă ceea ce e important este că nu impune un anumit stil de a face spectacole. Fiecare trebuie să-şi descopere propriul stil. Asta e şi frumos, şi greu. E frumos că eşti pus în situaţia să te dezvolţi şi să te descoperi singur. Aceasta este o cale mai lungă, dar parcă mai sigură decât aceea în care cineva îţi dă totul şi te construieşte ca pe o copie fidelă a sa. Dacă ai o clasă şi îţi conduci studenţii după un stil anume, aceştia pot să devină nişte mici roboţei. Un exemplu interesant în acest sens ar fi Constantin Brâncuşi, care a ajuns la Paris şi a frecventat atelierele lui Rodin. Era foarte încântat de ceea ce făcea Rodin, dar la un moment dat a plecat pentru că era atât de fascinat, încât simţea că riscă să devină o copie a lui Rodin, să se alimenteze doar din ceea ce face el. Brâncuşi a devenit ulterior la fel de mare, chiar mai mare decât Rodin, sculptând într-un stil propriu. Şi asta contează cel mai mult – munca cu tine însuţi.
Contează foarte mult şi anturajul în care te dezvolţi. În facultate, am căutat tot timpul să lucrez cu oameni care simt ceva profund legat de viaţă. Cărora ai ce să le dai şi care au ce să-ţi dea ţie. Am lucrat şi cu basarabeni, şi cu bucureşteni, unguri şi chiar japonezi. O întâlnire foarte importantă a fost cea cu Attila Bordas, trei ani în urmă; acum, el e practic interpretul meu de bază. Amândoi aveam o mare dorinţă de a face teatru şi coregrafie, aşa că am format o echipă şi am lucrat foarte mult împreună. Am ajuns să repetăm noaptea în facultăţi, să repetăm atunci când prindem săli, să repetăm pur şi simplu… şi nu a contat că suntem obosiţi, nu a contat nimic. A contat să facem noi ceva pe bune, să nu ne pierdem ca oameni, să nu devenim nişte tipi care-şi pun eşarfă la gât şi se consideră artişti.
Un om cu care am lucrat şi probabil că o să mai lucrăm pe viitor, şi de la care am învăţat foarte multe este Gigi Căciuleanu. Este un mare om al dansului. Aici în Bucureşti am întâlnit oameni foarte talentaţi, precum scenografa cu care lucrez, Ioana Paşca, o fată foarte ambiţioasă şi talentată. La vârsta ei lucrează foarte mult şi bine.

Faptul că vii din Basarabia îşi pune cumva amprenta în modul tău de a face teatru?
Într-un fel mai ciudat, s-ar putea spune că da. Deşi nu e neapărat un caz general, studenţii din Basarabia trec de obicei prin nişte momente mai grele decât cei de aici. Au fost vremuri când am aşteptat cu nerăbdare un pachet de-acasă, o bursă. Au fost altele şi mai grave. Iar teatrul se face cumva din probleme.
În plus, cred că am şi avantajul că, ştiind limba rusă, pot să citesc Cehov, Stanislavski sau Gogol în original, şi să înţeleg anumite subtilităţi ale limbii şi gândirii lor. Pe mine m-ar tenta să fac la un moment dat un spectacol într-o zonă realistă rusească, însă deocamdată lucrez în alte direcţii, mai apropiate de expresionism.
Dar apropo de întrebare. Cunosc mai mulţi regizori şi actori basarabeni şi îmi pare că sunt oameni cu priorităţi bine definite şi aproape în toţi am văzut că vor să lucreze, că n-au ajuns întâmplător şi că sunt de foarte multe ori deasupra altora. Probabil pentru că sunt departe de casă, au un scop şi îşi găsesc întotdeauna o motivaţie pentru ce ceea ce fac. Bineînţeles că sunt şi excepţii.

Care a fost primul spectacol jucat în faţa unui public larg?Despre ce era?
Primul spectacol cu care am ieşit pe scenă la studioul Casandra a fost Mind Control. A fost un spectacol destul de reuşit. Am obţinut şi premiu cu el, pentru cea mai bună creaţie coregrafică, în cadrul galei absolvenţilor.
Lucrez în aşa fel încât să construiesc un fir al spectacolului de la început până la sfârşit, un fir cu foarte multe surprize, cu timpi teatrali foarte diferiţi, cu foarte multă actorie, nu numai mişcare şi pe acest fir încerc să las fiecărui spectator posibilitatea de a-şi crea propriul fir şi de a-şi personaliza ceea ce se-ntâmplă în scenă, ceea ce vede, în funcţie de experienţa lui de viaţă. Pentru unii poate să fie ceva foarte şocant sau emoţionant în legătură cu unele experienţe pe care le-a trăit. În Mind Control a fost vorba de lumea unui personaj, o lume de care fuge. De fapt, omul care fuge de el însuşi. Şi aproape tot spectacolul arăt ce se întâmplă în mintea lui. La final, personajul poate să privească din 2 puncte de vedere diferite, să facă distincţia dintre lumea imaginată şi realitate şi descoperă că întâmplările din mintea lui sunt de fapt experienţe ale trecutului care l-au marcat foarte mult.
A urmat „Proces cu uşile închise”, un spectacol ce s-a jucat pe scena Ateneului Român. Acesta a fost mai mult un experiment. Am fost foarte tentat să lucrez pe un text, iar aceasta posibilitate s-a ivit când un foarte tânăr poet din Craiova, Tiberiu Neacşu, mi-a încredinţat poemele şi poeziile lui şi eu am făcut din ele un scenariu. A fost un spectacol de teatru, cu text de poezie, muzică live şi dans, în care fiecare personaj vine cu povestea, şi problematica lui. E o atmosfera de ireal, de vis în care personajele trăiesc împreună şi separat în acelaşi timp.
În ultimul spectacol, „Promised Land”, este vorba de absurditatea lumii în care trăim, în care viaţa nu ne mai aparţine pentru că deciziile, de cele mai multe ori, nu ne mai aparţin.

Toate aceste piese ating cumva tema singurătăţii omului…

Abordez foarte mult acest subiect fiindcă este unul foarte generos, care nu se va epuiza niciodată. Evghenii Evtuşenko zicea că „Pe noi, oamenii, poate să ne salveze numai singurătatea.” Singurătatea e situaţia care îţi oferă posibilitatea să priveşti cât mai sincer lucrurile şi, într-un fel te poate salva, pe tine ca om, ca element în această lume, sau, dimpotrivă – sunt multe cazuri în care oamenilor le e frică de singurătate, fug de ei şi aşteaptă de exemplu, să dea un telefon unui prieten şi să iasă la un suc, cu toate că nu se întâmplă nimic în acea seară, iar discuţiile sunt total neînsemnate. E o trecere de timp, o fugă de tine. Singurătatea este posibilitatea de a te cunoaşte cât mai bine. Dacă tu ca om te simţi foarte trist şi nu ştii ce să faci atunci când eşti singur, atunci cred că eşti un om pierdut.
Şi Pina Bausch, pe care o admir foarte mult şi care este printre puţinii de pe lumea asta care pot să facă teatru-dans, şi de la care a pornit practic conceptul de teatru-dans, zice întotdeauna că singurătatea este starea de bază şi exact aşa lucrează şi cu interpreţii ei. Începând de la tema singurătăţii.

Ca tematică, pentru tine singurătatea e mai degrabă o soluţie sau o problemă?
E un mic cocktail. Ar fi şi absurd ca singurătatea să aibă o singură semnificaţie. La un spectacol vin oameni diferiţi, fiecare trebuie să se regăsească la un anumit nivel în ceea se întâmplă pe scenă, aşa că într-un fel, spectacolul este ca o oglindă. Platon zicea că noi avem în noi toate lucrurile şi le ştim, şi anume de aceea ne-am născut, ca să le descoperim. Printr-un spectacol ajuţi de fapt pe oameni să redescopere noi lucruri care există în ei. Un prieten regizor, Radu Corlăteanu, le spune foarte frumos – puncte amorfe. Asta şi sunt, de fapt, iar printr-un spectacol, poţi şi trebuie să le modelezi, să le dai o formă.

Cum e publicul român? Gustă spectacolele de teatru-dans la fel ca şi spectacolele tradiţionale de teatru?
Publicul este curios. Dacă publicul din România gustă telenovele şi se uită la astfel de… producţii, că n-aş putea să le numesc altfel, căci pentru mine film înseamnă altceva, şi se emoţionează şi plânge, atunci la ceva puternic sau şocant, o să reacţioneze la fel. Publicul n-are de unde să aleagă, pentru că spectacole emoţionante, de teatru şi dans există foarte puţine. Mă refer la spectacolele pentru care vii, călătoreşti împreună cu actorii din scenă şi vrei să revii apoi.
Bineînţeles că în alte părţi se joacă mai multe piese, există o concurenţă la nivelul ăsta şi se dezvoltă foarte multe stiluri, fiecare încearcă să-şi caute în primul rând personalitatea sa, iar publicul are de unde să aleagă. Există nişte diferenţe între publicul dintr-o ţară şi alta, dar până la urmă, acelaşi om care nu-şi închide telefonul mobil există din America şi până în Asia. Omul care nu-şi închide telefonul şi care vine o dată în viaţă la teatru şi vine cu chips-uri.
Teatrul e frumos pt că totul se întâmplă live, sub ochii tăi şi dacă uneltele teatrale nu sunt bine folosite şi scenele nu sunt foarte bine construite, atunci nu te ia cu el, te ţine pur şi simplu la distanţă, vezi ceva şi zici – „îmi pare rău, n-am înţeles, nu sunt educat pentru astfel de spectacole, încă nu sunt copt, trebuie să mai vin să-mi dau seama.” De multe ori, publicul se scuză şi încearcă să înţeleagă atunci când nu e nimic de înţeles. Sunt multe cazuri în care nici actorii nu înţeleg ce fac acolo, dar fac pur şi simplu, pentru că sunt implicaţi într-un proiect. Pentru mulţi, teatrul înseamnă proiect, pentru mulţi, teatrul înseamnă bani.
Munca în echipă înseamnă mult mai mult. Înseamnă să şi stai după repetiţii, să şi ieşi împreună cu echipa. Înseamnă foarte mult şi discuţiile de dinainte şi de după repetiţii. Trebuie să ai nişte trăiri în comun cu echipa cu care lucrezi şi să ştii să-l înţelegi pe fiecare şi fiecare să te înţeleagă pe tine. Şi aşa se creează o legătură între oameni la un anumit nivel. Şi cam spre asta merg eu.
Desigur, trebuie să-ţi faci treaba cât mai profesionist. Dacă sunt arhitect sau mai degrabă chiar un inginer sau un fabricant, atunci trebuie să fiu cât mai exact în meseria mea. Dar în teatru, exactitatea nu înseamnă întotdeauna şi un rezultat bun, nu înseamnă întotdeauna şi emoţie. Bineînţeles că trebuie să existe o construcţie exactă pe care trebuie să mergi, dar trebuie să şi poţi să te dedici fiecărui spectacol şi să încerci de fiecare dată să te autodepăşeşti. Un interpret trebuie să se sacrifice în scenă pentru public, astfel încât spectactorii să simtă că face asta pentru ei, să se implice şi să poată să tragă nişte concluzii personale. Teatrul e o mărturisire sinceră a celui din scenă.
La ultimul spectacol, unul dintre interpreţi, Istvan, şi-a rupt un deget la mână încă de la început şi a dus spectacolul până la capăt fără nici un fel de abţinere, fără a pierde ceva din personajul său. Sunt momente grele, de care poţi să treci atunci când simţi că merită şi când crezi în ceea ce faci.

„Promised Land” s-a jucat de fiecare dată cu sala plină.
Într-adevăr, şi mă bucură acest fapt. „Promised Land” a fost un spectacol în care noi toţi am crezut foarte mult şi în care am pus multă pasiune şi efort. A fost spectacolul nostru de suflet. A durat cam un an, timp în care n-am avut sală în care să repetăm. Chiar a fost un drum foarte lung. Am ajuns, în fine, să fim acceptaţi la un teatru şi dacă se întâmplă lucrul ăsta, eu sunt într-o oarecare măsură mulţumit şi încântat. Este un spectacol cu care am vrut să dăruim cât mai mult. Şi oamenii au simţit asta. Au fost oameni care l-au văzut o dată, de două ori şi au vrut să-l mai vadă o dată.

Care sunt cele mai importante şi cele mai plăcute momente într-un spectacol? Ce faci în timpul reprezentaţiei? Stai în culise şi dai indicaţii?Eşti în public?
Când mai sunt câteva momente înainte de a începe spectacolul îmi îmbrăţişez oamenii şi le zic o vorbă bună. Niciodată nu stau în culise. Nu poţi să faci acest lucru – să dai indicaţii, pentru că interpretul intră în jocul lui. El ştie deja ce are de făcut şi rişti să-l încurci mai mult.
Nici între spectatori nu poţi să stai. Eu de exemplu, stau tot timpul la sunet, pentru că elementul muzical în spectacolul meu e de aşa natură încât nu pot să pun un CD cap-coadă. Sunt momente care evoluează de la un spectacol la altul, astfel că într-un spectacol pot să fie mai lungi, iar în altul mai scurte şi atunci eu stau la sunet, fiind cel ce ştie cel mai bine ce au ei de făcut. De fapt, eu mă simt acolo în cabină ca pilotul unui avion foarte mare şi foarte vechi. Alături de mine, la lumini stă şi copilotul care îşi ştie bine treaba. Publicul erau pasagerii, iar interpreţii erau motoarele şi trebuia să facem în aşa fel încât să aducem cu bine publicul pe pământ la finalul spectacolului şi aplauzele să fie nu pentru ce am făcut, ci pentru că am ajuns cu bine şi toată lumea e în viaţă. Spectacolul trebuie să te implice total, să-ţi rămână în minte ca experienţă, ca senzaţie, să te ajute să te descoperi.
Dacă reuşesc să obţin asta, ştiu că spectacolul şi-a atins scopul şi nici nu e nevoie de aplauze – de fapt, nici nu-mi plac atât de mult. Atunci când mergi la cinema şi vezi un film foarte bun, după aia nu aplauzi, că e penibil. După film ieşi în stradă şi încă jumătate de oră sau o oră, sau chiar o zi, eşti cu lumea aceea în care te-a dus filmul. Aplauzele te deconectează puţin de la efectul spectacolului.
Cumva, memoria se pierde, rămân foarte mici frânturi ale unor imagini din spectacol, dar cel mai important lucru ce rămâne este senzaţia. Şi senzaţia aceea care-ţi rămâne atunci rămâne imprimată în tine pentru totdeauna.
Am o amintire din copilărie… Eu sunt din Ungheni, de lângă graniţa cu România şi am participat, pe când eram la grădiniţă la evenimentele de la Podul de Flori.  Nu-mi amintesc exact contextul a ceea ce s-a întâmplat atunci – doar frânturi şi senzaţia pe care am avut-o. Am învăţat atunci o poezie despre Ştefan cel Mare, de vreo 36 de strofe şi am recitat-o pe pod. Nu-mi amintesc nici un vers din acea poezie şi de câţiva ani încerc să-mi aduc aminte ce poezie era. Nici ai mei nu ştiu, pt ca nu m-au ajutat s-o învăţ – am învăţat-o singur, căci ştiam deja să citesc. După ce am recitat poezia, îmi amintesc că oamenii m-au luat cu lacrimi în ochi şi m-au purtat pe braţe. Se simţea o mare apropiere, o frăţie. Oamenii din Moldova şi România umblau îmbrăţişaţi. Şi parcă îmi aduc aminte că cineva şi-a scos ceasul de pe mână şi mi l-a dăruit pentru că-i plăcuse felul în care am recitat acea poezie. Asta îmi amintesc… şi astea rămân. N-a rămas nici un vers. A rămas doar senzaţia.
Un spectacol care nu-ţi lasă o senzaţie e ceva ce trece pe lângă, aşa… ca timpul.

Anunțuri

0 Responses to “Maine, in tara promisa”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: