26
Apr
10

Lunga noapte a Cernobâlului, partea I

Aurora Nucleară

În acea noapte, oamenii din Pripiat, treziţi de explozie, priveau cu uimire, o uşoară nelinişte, dar şi curiozitate spre norul luminiscent ce răsărise deasupra centralei. Albastrul luminii lui Cerenkov, amestecat cu nuanţele de alb, oranj şi roşu ale prafului radioactiv, vibrând în focul ce învăluia reactorul… era frumos. Semăna cu o Auroră Boreală. Ceea ce părea a fi un simplu accident, doar un incendiu poate, nu neliniştea privitorii, care ieşiseră din case, căutându-şi locuri mai bune de privit. Mulţi dintre ei au urcat pe clădirea de 16 etaje, cea mai înaltă din oraş, cu o vedere excelentă spre centrală, pentru a urmări spectacolul de acolo. Era uluitor. În câteva ore, norul radioactiv s-a disipat, a fost luat de vânt şi a devenit invizibil pentru ochi.

Când a auzit exploziile, Diatlov, inginerul şef secund şi supraveghetor al experimentului din 26 aprilie, de la Cernobâl, nu a crezut că reactorul fusese distrus. S-a încăpăţânat să nu creadă. Era imposibil. Reactorul nu putea exploda. Pur şi simplu, nu se putea întâmpla aşa ceva!

Dar atunci când doi dintre membrii echipei au ajuns imediat după acele zgomote asurzitoare la camera reactorului şi au privit pe după uşa de metal, au văzut cerul înstelat, o coloană de aburi şi lumina albastră a aerului ionizat de radiaţie, ieşind din miezul nuclear şi proiectându-se spre cer, în infinit. Unul dintre ei, mai tânăr, a stat să admire acea lumină. I se părea extraordinar de frumoasă, dar în tot acel timp în care privea, era iradiat cât pentru o viaţă. În spate, reactorul era numai ruine. Când i-au spus lui Diatlov, acesta iarăşi nu a crezut şi a trimis trei oameni. Nu era posibil. Nu se putea întâmpla aşa ceva!

În momentul în care au ajuns deasupra reactorului, cei trei au simţit în gât gustul metalic al radiaţiei şi împunsături ca de ace pe pielea feţei. În cele câteva minute în care au privit de sus spre miezul reactorului au fost iradiaţi cât pentru câteva vieţi. Au văzut şi ei luna şi stelele, nucleul strălucitor al reactorului şi dezolanta imagine de dărâmături şi moloz.

Şi poate că au înţeles atunci dimensiunea catastrofei. Că vor muri. Nu doar ei, ci mulţi, mulţi alţii, că acea catastrofă imposibilă se întâmplase cu adevărat. Şi, în timp ce simptomele de greaţă şi vomă începeau să apară, iar sistemul imunitar făcea deja primele eforturi de luptă împotriva unui duşman invizibil şi destructiv, încercând să apere ce mai rămăsese viu şi sănătos, nedesfigurat, nears, nedegenerat, i-au transmis şi ei lui Diatlov oribila veste. Dar nu a crezut nici atunci.

Şi a ieşit el însuşi afară, în faţa reactorului şi atunci a văzut bucăţile fumegânde de grafit împrăştiate peste tot, iar în mintea lui, în care negarea se amesteca deja cu disperarea, încerca să descopere de unde ar fi putut să vină aceste bucăţi de grafit. Nu din reactor. Numai nu din reactor!

Dar de acolo erau. La 26 aprilie 1986, la ora 1:23:44 noaptea, reactorul numărul 4 al centralei atomoelectrice din Cernobâl a explodat, în urma unui experiment eşuat, a unor grave greşeli umane şi erori de proiectare.

Mayak

Uniunea Sovietică avea deja experienţa unei catastrofe nucleare, mai puţin cunoscută în prezent, ţinută în mare secret faţă de public până în 1992 –  explozia de la Uzina de reprocesare nucleară Mayak, din 1957, din regiunea Celiabinsk. Uzina producea şi arme nucleare, dar catastrofa a avut loc din cauza unui rezervor de deşeuri. Atunci, deflagraţia, aurora şi ploaia nucleară au ucis direct cel puţin 200 de oameni, iar alţi 470000 au fost iradiaţi. Câţiva ani mai târziu, când a secat lacul Karaciai, ce servea drept rezervor de depozitare a deşeurilor radioactive, vântul ce a purtat particulele radioactive a afectat alţi peste 400000 de oameni. În total, unele estimări susţin că circa 123000 de oameni au murit din cauza radiaţiilor în decursul anilor de după accident. Între ei, şi mulţi tineri – medicii de la spitalul din Celiabinsk erau alarmaţi de creşterea numărului de cazuri de cancer tiroid în rândul copiilor începând cu 1957.

Peste 10000 de oameni au fost evacuaţi din case, dar nimeni nu le-a explicat nimic. Institutul de Biochimie a făcut controale regulate cetăţenilor pentru a determina nivelul radiaţiei începând cu acel incident, dar nimeni nu le-a spus cauzele bolilor – nu aveau voie. Celor iradiaţi nu li se spunea ce fel de boală îi macină, iar când mureau, medicii nu aveau voie nici să scrie că au murit de cancer sau vreo boală asociată radiaţiilor.

În rândul populaţiei apăruse panica şi frica de această nouă boală ce le decojea feţelele şi mâinile şi îi omora atât de uşor. Numărul cazurilor de cancer a crescut. Cei ce treceau cu maşina prin acea zonă după incident, povesteau că regiunea era pustie, iar la intrare semne de circulaţie cereau şoferilor să-şi închidă geamurile de la maşină şi să nu oprească, indiferent de motiv.

În timpul URSS, nu s-a dat nici o explicaţie. Occidentul şi SUA puteau doar bănui ce s-a întâmplat, dar nu ştiau nimic sigur. Când era vorba de armament, secretomania era legea de comunicare.

O investigaţie jurnalistică la începutul anilor ’90 descoperea o imagine dezolantă a comunităţii din zonă. Oamenii murmurau… „Nu sunt multe naşteri, femeile nu doresc să aibă copii. Cine are nevoie de mai mulţi handicapaţi?” „Suntem cu toţii bolnavi. Iar copiii.. sunt o generaţie pe moarte”, spune una dintre mame. „Suntem doar nişte cobai. Nu le pasă deloc de noi”.

Se filmează… raze gamma

La Cernobâl nu se făceau arme, iar URSS era deja la începutul perioadei Perestroikăi şi a Glasnosti-ului (Transparenţă). Dar în legătură cu această catastrofă, autorităţile n-au scos o vorbă. Se zice că deoarece nu aveau o imagine clară asupra magnitudinii dezastrului. Sau că au dorit să nu creeze panică în rândul populaţiei. Sau mai degrabă pentru că n-au vrut să strice parada de 1 mai. Totul e însă foarte confuz.

În dimineaţa de după accident, locuitorii Pripiatului nu erau prea îngrijoraţi. Au trecut prin rutina matinală şi s-au îndreptat spre staţiile de autobus, pentru a merge la muncă, mulţi dintre ei, spre centrală. Treptat, staţiile s-au umplut, dar autobusele întârziau. Era ceva neobişnuit. În acea zi, la reactorul 4 al centralei au ajuns doar lucrătorii serviciilor de siguranţă, pompierii, soldaţii şi inginerii care aveau cunoştinţele necesare despre construcţia reactorului şi puteau ajuta la contracararea consecinţelor exploziei. Doar un accident, nimic grav, spuneau autorităţile. Anunţul oficial era liniştitor: „La Centrala de la Cernobâl, a avut loc un accident. Unul dintre reactoarele atomice a fost deteriorat. Celor afectaţi li se va da ajutor. A fost stabilit un comitet de investigaţie.” Însă liniile telefonice fuseseră deconectate. Oamenii cu funcţii în partid îşi luau familiile şi plecau din localitate în tăcere. Un post de poliţie controla traficul în şi din oraş. Populaţia însă nu era alarmată. Poate doar surprinsă de faptul că acea zi de sâmbătă era puţin cam călduroasă pentru sfârşitul de aprilie. Incidentul de la centrală mai mult suscita curiozitatea decât îngrijora.

Un film realizat în acea zi arată cuplurile care ieşeau cu copiii în cărucioare la plimbare. Femeile îmbrăcate în rochii uşoare de vară se întâlneau sub umbreluţele vânzătorilor. Micuţii băteau mingea pe un teren prăfos. Oraşul e plin de verdeaţă, are un parc de distracţii, cu tiribombe şi carusel. Imaginea e aproape idilică. Şi totuşi, privitorul îşi poate da seama că ceva nu e în regulă. Spoturi albe apar din timp în timp pe film. Urme de la radiaţiile gamma. Se vede acea scenă a unui oraş fericit, iar în acelaşi timp, acele puncte şi cercuri albe, aparent nesemnificative, spun o altă poveste.

Într-un alt cadru, doi ofiţeri în camuflaj şi cu măşti de gaze pe faţă abordau un bărbat în haine civile, evident surprins de întâlnire. Vehicule militare treceau pe bulevardele Pripiat-ului, iar soldaţi în uniforme verificau nivelul de radiaţii al roţilor blindatelor. Străzile oraşului erau spălate de maşinile de apă, lăsând în urmă băltoace în care se bălăceau păsări. De pe clădirea de 16 etaje a oraşului, centrala apărea învăluită în fum şi pâclă.

Singurul mesaj privind securitatea cetăţenilor a fost de a închide ferestrele şi a nu merge prea mult prin soare. Copiilor li s-a spus să meargă de la şcoală direct acasă, să nu petreacă timp pe afară. Cu toate acestea, o profesoară a mers cu clasa până la podul de la intrarea în oraş, de pe care se vedea cel mai bine reactorul distrus şi chiar miezul nuclear.

Oraşul ce a trăit 16 ani

Spre seară, au apărut şi primele cazuri de intoxicare cu radiaţii între cei care făcuseră plajă sau se expuseseră prea mult la soare. În aceeaşi seară, în Pripiat a sosit comisia guvernamentală şi la orele 22, a decis evacuarea oraşului începând cu a doua zi, ora 14. Au fost aduse peste 1216 autobuse de la Kiev şi timp de 3 ore, toată populaţia civilă din localitate a fost transportată în afara zonei de pericol. Li s-a spus că pleacă pentru 3 zile şi să-şi ia doar lucrurile de strictă necesitate. Au plecat pentru totdeauna.

Pripiat-ul era un oraş de elită, al atomiştilor, oraşul de care erau mândri. Se poate spune chiar că era un oraş cosmopolit, cu locuitori de 164 de naţionalităţi. Era un oraş verde, în care se trăia bine, cu multe parcuri, săli de sport, hoteluri, bazine, cinema de noapte, cu magazine ce lucrau non-stop şi nu duceau lipsă de produse, spre deosebire de URSS-ului acelor timpuri. Fusese început odată cu centrala, în 1970. Kievenii obişnuiau să vină aici la sfârşiturile de săptămână, la odihnă. În momentul accidentului, avea în jur de 50000 de locuitori. Pripiat-ul a trăit doar 16 ani. În registrele civile ce atestă schimbările populaţiei sunt înregistrări de la începutul anilor ’70 şi până la 26 aprilie 1986. Sunt consemnate 16 nunţi în acea zi.

Ştiri din Suedia

Primele ştiri despre evenimentele de la Cernobâl nu au venit de la autorităţile din URSS, care au tăcut chitic, ci din Scandinavia. Măsurătorile nivelului de radiaţie de la o centrală atomoelectrică suedeză au arătat niveluri mult prea ridicate la două zile de la incident. La început, suedezii au crezut că este vorba de o scurgere de la centrala lor. Apoi au făcut măsuratori şi la alte centrale. Atunci când au văzut că totul este în regulă, au urmărit direcţia vânturilor din ultimele zile şi şi-au dat seama că ceva se întâmplase în URSS. Unii susţin că dacă Occidentul nu cerea explicaţii sovieticilor pentru acel nor radioactiv, ei ar fi păstrat totul în secret, aşa cum făcuseră şi la Mayak. Mihail Gorbaciov, prim-secretarul Partidului Comunist la acea vreme, a susţinut însă într-o cuvântare din 2006 că nu au dat nici o ştire pentru că nu aveau o imagine clară asupra magnitudinii fenomenului şi s-au temut ca populaţia să nu intre în panică. Câteva ştiri „cuminţi” despre accident au început să apară şi pe teritoriul republicilor unionale. Că a fost un accident. Că pompierii luptă cu focul. Nu s-a spus nimic despre evacuarea oraşului, despre norul radioactiv şi pericolul pe care l-a declanşat, sau despre victimele radiaţiilor. Abia peste 2 luni, au început să vorbească despre evacuarea oraşului Pripiat şi a zonei din jur, iar peste un an, despre dezastrul radioactiv. Varianta oficială sovietică a fost că explozia a fost cauzată de o eroare umană. Au fost găsiţi şi nişte ţapi ispăşitori – toţi cei care erau în tura de noapte în care s-a întâmplat catastrofa au fost închişi, îndiferent de vină. Occidentalii susţineau că dimpotrivă, cauza era în deficienţe de proiectare. Abia după căderea URSS s-au putut reconstitui în mai mare detaliu evenimentele acelei zile şi magnitudinea dezastrului de mai apoi.


Partea a doua la: Lunga noapte a Cernobâlului, partea II
Partea a treia la: Lunga noapte a Cernobâlului, partea III

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: