26
Apr
10

Lunga noapte a Cernobâlului, partea III

Prima parte a textului: Lunga noapte a Cernobâlului, partea I
A doua parte a textului: Lunga noapte a Cernobâlului, partea II

Zona

După 2 decenii de la explozia de la Cernobâl, zona este încă închisă. La intrare, eşti oprit de un post de poliţie, care îţi verifică documentele şi permisul de intrare. De aici încolo, drumul te poate conduce până în Belarus ori Rusia şi nu mai dai de vămi sau alte controale. Însă dacă nu eşti rezident al regiunii Cernobâl, poţi intra doar în cadrul unui tur al vreunei agenţii de turism, sau cu permise speciale de la instituţii ale statului, sau ştiinţifice, precum Academia Ucraineană. Chiar şi aşa, gardienii pot să nu-ţi permită să treci. Dar după ce miliţianul îţi face semn să mergi mai departe, la ce să te aştepţi?

O fi un teritoriu pustiu, plin de dărâmături, lipsit de oameni şi maşini, unde mişună creaturi mutante şi renegaţi din lumea noastră, unde eşti în pericol în orice moment, iar destinul ţi-e ameninţat de ghinioane interminabile şi boli incurabile?

Sau poate că e un loc în care îţi petreci zilele vorbind cu tine, doar pentru că tăcerea ţi se pare insuportabilă, iar nopţile ţi le petreci tremurând de frică, pentru că vârcolaci, văvăluci, strigoi şi zombi ieşiţi din morminte cântă în cor pe mai multe voci, acompaniaţi de o Toccata de Bach ce irumpe de sub pământ? Iar singura ta salvare vine de la un Făt-Frumos cu 3 picioare ce se luptă cu un zmeu vişiniu cu 11 capete fiecare cu câte un ochi mare drept în mijloc, pentru eliberarea moşiei de răul radiaţiei şi al duhurilor rele?

Orice fenomen de mare amploare din istorie devine o sursă de mituri – despre curaj, speranţă, renaştere, dragoste. O poveste cu lupta dintre bine şi rău, în care binele câştigă. Un ciclu de viaţă, moarte şi renaştere. O luptă dintre om şi natură în care omul reuşeşte până la urmă să se impună. O catastrofă e urmată de speranţă şi reînnoire. Cernobâlul nu a fost aşa. După eroismul pompierilor şi al armatei în acţiunile de înlăturare a consecinţelor avariei, lumea a rămas tăcută în faţa efectelor dezastrului. Morţi, invalizi pe viaţă, oameni mutaţi prin URSS, apoi Ucraina, Rusia şi Belarus, care nu-şi puteau regăsi locul în societate, oraşe abandonate şi sate făcute una cu pământul, malformaţii, mutaţii, boli. Cernobâlul părea doar o sursă de mari suferinţe, o apocalipsă în miniatură, o moarte după care nu mai urma nici un fel de viaţă. O zonă pustiită pe mii de ani înainte. În schimb, omenirea câştiga doar o lecţie despre pericolele energiei atomice pe care ar fi putut-o învăţa şi altfel dacă ar fi fost mai atentă, iar catastrofa reprezenta o materializare a carenţelor unei societăţi comuniste aflate la sfârşitul puterilor. Totuşi, spusă aşa, povestea ar rămâne incompletă.

După 24 de ani

Un drum asfaltat te conduce prin zona contaminată. E un drum destul de bun, mai bun decât multe altele din Ucraina sau Belarus, pentru că după 1986-1987 a fost foarte puţin circulat. Doar iarba ce creşte mică şi verde prin crăpături în asfalt dă de înţeles că e o cale aproape părăsită. Dacă în anii ce au urmat imediat catastrofei era un risc major să mergi pe acolo cu maşina şi o nebunie să te avânţi cu motocicleta, acum se poate. Curăţat în mare măsură de-a lungul timpului de praful radioactiv, acum poate fi circulat şi de motociclişti. Mult mai periculoasă în schimb este pădurea din jur, care a fixat şi a absorbit particulele toxice. Movile de pământ cu semne de hazard biologic se înşiră din timp în timp de o parte şi alta a rutei. Sunt mormanele din casele satelor făcute una cu pământul în timpul evacuării, cimitirele de maşini, fiare, copaci sau animale devenite toxice pentru om şi îngropate ani în urmă. Uneori sunt doar indicatoare care să reamintească vizitatorilor curioşi să nu se abată de la drumul de asfalt. Vechile semne “Pădurile sunt plămânii Pământului” sunt aici o crudă ironie.

Ai putea crede că nivelul radiaţiei este maxim în dreptul centralei şi scade apoi treptat odată cu distanţa de la locul catastrofei, dar nu e aşa. Arată mai degrabă ca o imensă mlaştină cu nisipuri mişcătoare împrăştiate pe ici-colo. Această hartă a fost în mare măsură modelată de direcţia vânturilor de după explozie, astfel că zone din oraşul Cernobâl sunt mai curate decat Kiev. De fapt, există un cartier în Kiev, Troieşcina, unde nivelul radiaţiilor depăşeşte de 10-100 nivelul normal, şi unde nivelurile de radiaţie sunt mai mari decât în majoritatea zonei interzise, cu excepţia Pripiat-ului şi a teritoriului din imediata apropiere a reactorului. Nivelul radiaţiilor depinde de cantitatea de praf radioactiv acumulată în acel loc. Din acest motiv, oraşele şi drumurile pot fi curăţate prin spălare, iar pădurile sunt mult mai periculoase. Dacă atunci când mergi cu un ghid autorizat eşti condus prin zonele mai ferite de radiaţie şi relativ sigure, o călătorie de unul singur fără un radiometru este echivalentă cu o plimbare printr-un câmp de mine cu mâinile în buzunar şi şuierând. Nu ai cum să ştii când dai peste o „pungă” de radiaţie şi s-o eviţi. În mod normal, un vizitator din afară, atent la locurile prin care merge pe teritoriul interzis, ar absorbi în cele câteva ore ale vizitei cam tot atâta radiaţie cât absoarbe într-un zbor transatlantic. Adică cât pentru vreo 2-3 zile petrecute într-un loc obişnuit.

Samoseliţî

Aşadar, Zona interzisă, deşi prezintă un grad sporit de risc, poate să găzduiască o populaţie, şi din acest motiv, autorităţile au permis, sau mai degrabă “au închis ochii”, atunci când unii dintre foştii rezidenţi au decis să se întoarcă. În oraşul Cernobâl trăiesc în prezent 4000 de oameni oameni, reveniţi după evacuare. Înainte avea 17000 de locuitori. Şi în satele din zonă ce au fost cruţate de lamele buldozerelor s-au reîntors unii dintre vechii locatari, cam 300, cei mai mulţi dintre ei, bătrâni.

Mulţi dintre cei plecaţi din zona afectată au avut probleme la angajare, iar în perioada ce a urmat căderii URSS, a devenit şi mai greu de găsit de un loc muncă, astfel că o bună parte din refugiaţi au devenit şomeri. Din această cauză, au revenit în oraşul Cernobâl, unde Guvernul le oferea nişte facilităţi, deşi erau conştienţi de pericolul la care se expun. Unii s-au reangajat la Centrala Nucleară.

Această stare de lucruri a afectat profund populaţia, astfel că mulţi dintre ei suferă de depresie, iar Vladimir, un ghid de la o agenţie de turism, ce conduce curioşii prin Zona izolată şi Pripiat, povesteşte cum în unele zile merge la staţia de autobus ce duce oamenii spre centrală doar pentru a mai vedea feţe cunoscute şi a-i saluta.

O altă parte a locuitorilor Zonei sunt „samoseliţî”, bătrânii reîntorşi în sate. La trei luni de la explozie, aceştia se întorceau deja pe ascuns şi mult timp au trăit aici ilegal sau semi-legal. Curtea Supremă de Justiţie a Ucrainei a decis că ei au dreptul să trăiască acolo unde poftesc, astfel că până la urmă au fost lăsaţi în pace. Când îi întrebi dacă nu se tem, îţi spun că mai degrabă ar muri acasă din cauza radiaţiei, decât să moară în locuri străine din cauza dorului de casă,  iar unul dintre ei, Ivan Tumenok, un pensionar de 70 de ani, crede că ar fi murit demult dacă ar fi rămas în apartamentul din blocurile sordide din Kiev, în care a fost strămutat de autorităţile sovietice în 1986. Lemnul din pădure absoarbe radiaţiile ca un burete. La fel şi plantele ce cresc pe solul contaminat. Dar samoseliţî trăiesc în case de lemn şi iarna fac focul cu lemn din pădure. Din acest motiv, radiometrele indică întotdeauna un nivel mai ridicat în dreptul sobelor. Ei mănâncă legumele crescute în grădină, beau laptele vacilor lor şi susţin că sunt sănătoşi. Dar din cei 3100 care s-au întors, acum mai trăiesc doar 400. Se spune că cei mai curajoşi, care s-au întors primii, au fost şi primii care au murit. Dar poveştile despre mutaţii şi boli cauzate de radiaţie care circulă prin afară nu-i afectează prea mult. Iar astfel de poveşti sunt destule.

“Bilanţul” medical

Conform statisticilor autorităţilor de sănătate, în afară de cazurile de cancer de tiroidă ce au afectat în special copiii şi care au crescut alarmant imediat după accident – Centrul pentru Cancer tiroid din Minsk susţine că numărul de cazuri de boală a crescut cu 2400% – populaţia nu a avut de suferit ca urmare a Cernobâlului. Numărul de cancere, de malformaţii şi mutaţii genetice a crescut puţin, dar acest fapt poate fi pus pe seama unei mai bune diagnosticări şi raportări a acestora. Doctorii ce au avut pacienţi de la Cernobâl ar putea spune altceva. De exemplu, şeful de la Spitalul Oncologic Hmelniţcki susţinea în 2005 că până la Cernobâl diagnosticau câteva zeci până în câteva sute de cazuri de cancer pe lună sau mai puţin, iar după dezastru, cam 2000 de cazuri pe lună. În plus, nu au fost luate în consideraţie efectele radiaţiei pe termen lung – 15, 20 de ani. De altfel, ca şi la Mayak, au fost evitate diagnosticurile care aveau legătură cu expunerea la radiaţie, iar practicile medicale au fost la fel de aspre. Un locuitor al Cernobâlului a povestit că medicii aveau ordin să avorteze orice copil al femeilor gravide din Zonă şi că doar printr-o minune şi un noroc a venit pe lume copilul lui, pentru că a reuşit să fugă la timp.

Liniştea oraşului-fantomă…

Dacă Cernobâlul este locuit, Pripiat-ul, oraşul de lângă centrala atomoelectrică, a rămas pustiu, e un oraş-fantomă. Amatorii de turism exotic pot face tururi de 2 ore prin Pripiat pentru preţuri de 150-200 de dolari. Dar se întâmplă ca după doar 15 minute petrecute printre blocurile sovietice atacate de vegetaţie, terenurile de joacă pustii şi clădirile abandonate, să ceară să se întoarcă înapoi. Tăcerea de aici e “asurzitoare” şi înspăimântătoare. Un ziarist şi fotograf american ce a vizitat oraşul îşi descria experienţa astfel: “Trecem de un punct de control şi conducem maşina pe un bulevard mărginit de plopi. Copacii au crescut în voia lor, iar tufe răsar din găurile din asfalt, însă privind de după geamul maşinii, pot să-mi dau seama că acestea erau locurile prin care se plimbau îndrăgostiţii, familiile se jucau cu copiii, îşi plimbau câinii sau doar se aşezau pe bănci şi priveau trecătorii. Acum, intrările blocurilor din care coborau în fiecare zi sunt mascate de o junglă de frunze şi rădăcini. E aproape imposibil să vezi primele 2 etaje ale oricărei clădiri din cauza vegetaţiei. Natura pare să îşi reclame teritoriul a ceea ce a fost cândva acest oraş. Am vizitat oraşe-fantomă din America, dar nimic nu m-a pregătit pentru sentimentul de disperare şi dezolare pe care ţi-l dă plimbarea prin Pripiat. Este o piesă de muzeu, un oraş sovietic model din perioada Perestroicii, care arată post-apocaliptic, cu ale ei Casă a Culturii, Piaţă Centrală, terenuri de joacă, cinema, restaurante şi hoteluri, apartamente în care papucii de cameră ai locuitorilor sunt încă la uşă. Iar acum începe să semene cu un oraş Aztec sau Maiaş recucerit de junglă.”

Printre blocuri şi dărâmături, vezi sloganuri de pe vremuri – “Partidul lui Lenin este Puterea Oamenilor şi ne va duce către triumful comunismului”. “Noi vrem pace, nu război!”. “Pacea este fericirea copiilor noştri”. Înainte era şi un semn mare pe care scria “Să facem din atom un muncitor, nu o armă”. A fost scos după catastrofă.

Despre Pripiat se spune că este oraşul în care timpul a stat pe loc. Poate pentru că ceasurile electronice de aici nu arată ora, ci nivelurile de radiaţie. Cele care indică timpul sunt de obicei îngheţate la o anumită oră. În marea parte a localităţii însă, este destul de sigur să te afli în aer liber. Dar în blocuri, mai ales în apartamentele cu ferestrele înspre centrală, poate fi periculos. În locuinţe, lucrurile au rămas aproape neschimbate din momentul evacuării. Paturile nefăcute ale copiilor şi jucăriile lor. Fotografii cu feţe zâmbitoare din albume de familie. Unele apartamente au fost prădate, iar caloriferele de metal au fost scoase practic de peste tot şi vândute probabil la fier vechi. Cel mai radioactiv loc din Pripiat este cimitirul, unde alături de corpurile decedaţilor au fost îngropate rămăşiţele de grafit radioactiv din reactor. Foştii locuitori ai oraşului nu pot să vină să viziteze mormintele celor dragi. Mormintele din Zonă sunt neatinse de la data catastrofei.

În sala de muzică a şcolii primare, pe spatele tablei era desenată o partitură. Pe faţă, mesaje şi numere de telefon scrise de foştii rezidenţi, ce încercau să se găsească după ce evacuarea i-a împrăştiat prin ţară. În depărtare se vede caruselul gigantic, în care nimeni nu s-a dat niciodată.

Satele din zonă sunt în mare parte în afara drumului principal şi se poate ajunge doar cu mare greutate; probabil că la fel se ajungea şi pe vremuri. Unul dintre ele, din Belarus, probabil un sat de sectanţi, era locuit doar de Smirnovi, după inscripţiile crucilor din cimitir, care datează din secolul 19 şi până la data exploziei. O exploratoare a zonei zicea despre aceste sate: “Mi-e greu să descriu ce simt când intru într-un sat fără oameni. Prima dată este un sentiment – ca şi când aş fi asurzit. Liniştea este incredibilă. Nici o pasăre cântând, nici o adiere de vânt, nimic ce ar putea sparge această linişte. Satele sunt mai pitoreşti decât oraşele. Casele şi adăposturile arată ireal. Ca pictate. Şi mă simt ca şi când aş intra într-o astfel de pictură.“

…şi sunetele nopţii

Oraşele şi satele sunt “moarte” doar în timpul zilei. Noaptea, totul foşneşte de viaţă, broaştele orăcăie, lupi, vulpi, mistreţi sau cerbi se refugiază în culcuşurile pe care şi le-au făcut prin casele părăsite din sate. De altfel, nu e neobişnuit să vezi şi ziua animale trecând drumul sau păscând în pădurea de pe margini. Au uitat să se teamă de om. Au uitat chiar şi cum arată oamenii şi se apropie de obicei cu precauţie şi curiozitate. Sunt în general neagresive şi asta poate pentru că au mâncare pe săturate, chiar dacă e contaminată. Populaţiile de lupi şi mistreţi sunt în creştere. Cu timpul, au reapărut specii ce dispăruseră din cauza oamenilor şi au venit mai multe specii de animale şi păsări ce nu erau înainte pe acest teritoriu. Au fost aduşi aici cai sălbatici Prjevalski, o specie rară, pe cale de dispariţie şi care aici s-a adaptat de minune. Diferenţele între pădure sau mlaştină şi sate sau chiar cartierele oraşelor au devenit din ce în ce mai mici, chiar nesemnificative. Odată cu plecarea omului, întregul teritoriu îi aparţine naturii. Dacă oamenii au fost nevoiţi să plece din aceste zone din cauză că şi le-au făcut ei înşişi nelocuibile, pentru natură înfrângerea omului a însemnat o mică victorie, astfel că în prezent, Zona este un rai pentru floră şi faună.

Imediat după explozie, efectele radiaţiilor asupra faunei au fost evidente. Caii uitaţi pe o insulă de pe râul Pripiat au murit după ce tiroidele lor au absorbit prea multă radiaţie. Alte animale au murit ori au rămas sterile după ce au păscut iarba contaminată ori au fost puternic iradiate. Au fost raportate mai multe cazuri de mutaţii şi malformaţii printre vieţuitoarele din pădurile Zonei. Totuşi, acum, un biolog ucrainean susţine că pe teritoriul interzis nu ar mai exista animale mutante. Motivul este cât se poate de cinic, dar e conform legilor naturii – animalele afectate de radiaţie ce nu sunt capabile să supravieţuiască mor şi nu sunt în stare să producă urmaşi puternici. Cele ce au rămas au reuşit să se adapteze nivelurilor mai ridicate de radioactivitate. Partea din Zona interzisă aflată pe teritoriul Belarusului este astăzi protejată de stat ca Rezervaţie Ecologică Radiologică de Pădure. Şi partea ucraineană a propus crearea unei rezervaţii asemănătoare pe teritoriul său. Aşadar, Cernobâlul are totuşi o poveste despre înviere şi regenerare, dar aceasta nu mai e scrisă de om, ci de natură.

Ucraina dupa Cernobâl

După explozia reactorului 4, celelalte au continuat să funcţioneze, fiind apoi închise unul câte unul în 1991, 1996 şi 2001. Însă lucrul la reactorul 4 a continuat şi după aceea. Sarcofagul de beton construit în pripă după catastrofă avea doar 20 de ani garanţie şi era plin de crăpături ce au trebuit astupate. Din cauză că toată construcţia e foarte şubredă, guvernul ucrainean a decis de curând acoperirea reactorului cu un nou sarcofag, mai sigur şi mai mare, capabil să reziste până la 100 de ani. Acesta va fi instalat în anii următori. Între timp, cu ajutorul unor roboţi, interiorul construcţiei a fost cercetat de oamenii de ştiinţă, care au descoperit în lava radioactivă răcită noi compuşi de uraniu. Pe pereţi, au început să crească ciuperci. Nivelul de radioactivitate rămâne însă foarte ridicat. Oamenii care lucrează la reactor sunt foarte bine plătiţi.

Se estimează că până la 5% din bugetul anual al Ucrainei se alocă pentru combaterea consecinţelor catastrofei de la Cernobâl, în cheltuieli directe, precum pensii, lucrări la reactor, sau curăţarea oraşelor (şi străzile Kievului din anumite cartiere sunt spălate zilnic) sau indirecte, în servicii medicale. Cu toate acestea, aflându-te în Kiev, este greu să ghiceşti drama prin care a trecut ţara, fără să fi cunoscut dinainte povestea catastrofei.

Oraşul este o combinaţie dintre arhitectura slavă, cu clădiri galbene din cărămizi şi elemente de arhitectură poloneză. Mai are şi o „statuie a libertăţii”, clădiri moderne sau construcţii vechi, monumentale, biserici de 9 secole. Intuieşti un oraş ce se îndreaptă rapid spre Europa, un oraş în care se întâmplă multe, se investeşte. Şi cultural, de altfel. Nu mai există nici o inscripţie în rusă, toate fiind schimbate prin lege în ucraineană. Sunt concerte ale unor trupe străine. Expoziţii tematice. Şi totuşi, printre tinerii care se adună serile şi nopţile în pieţele din centru, consumul de alcool şi droguri a devenit un obicei. O manifestare a depresiei cauzate de „sindromul Cernobâl”, ar menţiona medicii. Adică, din cauză că mulţi ştiu de pericolul radiaţiei şi sunt conştienţi că trăiesc într-o zonă cu risc, nu-şi pun o mare speranţă în viaţă şi viitor, aruncându-se mai uşor în promiscuitate şi manifestări maladive. Dar poate fi şi un rezultat al lungii tranziţii la economia de piaţă.

În Kiev, povestea cea mai tragică şi impresionantă a acestui teritoriu nu se găseşte în clădirile monumentale, ci pe o mică stradă. În colţul ei se află o clădire cu turn ce are în faţă vechi maşini ale pompierilor şi ale armatei. E muzeul Cernobâl. Este un muzeu neobişnuit prin aceea că e astfel organizat încât să creeze prin simboluri asocieri puternice cu evenimentele din timpul şi de după catastrofă. O vizită aici este o experienţă în sine.

Muzeul

În hol, te întâmpină un înger al Apocalipsei cu o balanţă în mâini ce priveşte cu furie, iar apoi eşti condus spre sălile de expoziţie de fostele semne rutiere de la intrarea în satele actualei Zone. Cel puţin 2 au denumiri moldoveneşti – Copaci şi Voloşanca. Nici unul dintre toate aceste sate nu mai există acum pe hartă, iar o privire în urmă dezvăluie că plăcile ce te întâmpinau de bun-venit sunt pe spate negre, tăiate cu roşu. Ca la o plecare definitivă dintr-un sat condamnat. În prima sală se reconstituie noaptea accidentului şi ziua de imediat după. Ceasul de aici e oprit la ora 1:26. Pompierii-zburători, eroii acelei nopţi, cu furtunurile lor de apă, domnesc deasupra încăperii în care o machetă îţi prezintă tehnic construcţia centralei. O alta simulează noaptea exploziei şi ziua de după, cu reactorul în ruină. Privesc şi filmul din Pripiat, cu femeile în rochii uşoare ce-şi plimbă copiii pe străzi într-o zi însorită. E un film despre un loc şi o viaţă frumoase. Am crezut că petele albe sunt nişte defecte a unui film vechi, dar apoi ghida ne-a spus că sunt din cauza radiaţiei gamma, iar toate acele imagini au devenit nespus de triste.

O a doua sală este dedicată perioadei de după catastrofă. O mulţime de fotografii. Câteva corpuri de animale cu malformaţii, un copac al vieţii pe jumătate înflorit, pe jumătate uscat, câteva costume naţionale ale oamenilor din satele Zonei, un mesaj de susţinere adresat de către pompierii americani pompierilor sovietici care au participat la lichidarea consecinţelor dezastrului. Fotografii din Pripiat şi din satele din jur. O păpuşă uitată pe asfalt. Fotografii de familie uitate pe jos. Case jefuite. Copaci ce intră pe ferestre. Radiometre ce indică niveluri anormale de radiaţie. Săli de clasă cu hărţi mototolite. Reactorul distrus.

Într-o a treia sală, te întâmpină o catapeteasmă de biserică. Nu are uşă, iar intrarea îi este acoperită cu sârmă ghimpată şi un semn de hazard radiologic. Este una dintre bisericile ce au putut fi salvate. După dezastru, o parte din Zonă a fost devastată de hoţi, care nu s-au sfiit să intre şi în biserici, să ia icoane, candele, lemne pentru foc şi vânzare. Astfel că multe dintre ele au rămas ruine din cauza oamenilor înainte de a fi ruinate de natură. Acesta este unul dintre altarele salvate. În stânga, are icoana unui sfânt, iar lângă ea, o ramă goală ce încadrează un om în costum de protecţie şi cu masca de gaze, în mărime naturală, ca o icoană, un tribut adus eroilor Cernobâlului. Un costum de protecţie este agăţat în sârma ghimpată în partea dreaptă a altarului. Tot în dreapta, sus scrie aproape şters „Cristos a înviat”. Deşi nu putem intra pe uşă, aflăm ceea ce e dincolo de catapeteasmă, în locul în care ar fi trebuit să fie altarul, înconjurând construcţia din lemn. E un baldachin sub care în loc de pat este un leagăn imens, plin de jucării. Ştii că sunt jucării cu care nimeni nu se va juca niciodată. Pe un perete al încăperii sunt desene făcute de copii în cadrul unui concurs. Ceilalţi pereţi sunt plini de fotografii. O parte din ele sunt cu cei care la ora exploziei erau elevi în Pripiat. În mijloc tronează imaginea resemnată şi tristă întrebând parcă „Ce mi-aţi făcut? De ce aţi făcut asta?”, a unui băiat suferind din cauza radiaţiilor. Este un altar dedicat copiilor, viitorului. Un viitor confiscat la 26 aprilie 1986.

Şi totuşi, aşa să fie? Ce se va întâmpla cu Zona în continuare? Va fi Pripiat-ul nelocuibil şi peste 500 de ani, aşa cum au prezis savanţii, sau încet, încet, se vor muta noi locuitori aici? Vor învăţa oamenii din acest fel de catastrofe, sau vor face noi Zone? Câteodată te gândeşti că, poate, Cernobâlul e preludiul unui dezmăţ atomic după care animalele vor ocupa, confortabil, casele părăsite de noi pentru a fugi.. oriunde, dar numai nu pe Pământ. Şi apoi te linişteşti. Nu, nu se poate întâmpla aşa ceva. Pur şi simplu nu e posibil. Dar la Cernobâl a fost.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: