Posts Tagged ‘radiatie

26
Apr
10

Lunga noapte a Cernobâlului, partea III

Prima parte a textului: Lunga noapte a Cernobâlului, partea I
A doua parte a textului: Lunga noapte a Cernobâlului, partea II

Zona

După 2 decenii de la explozia de la Cernobâl, zona este încă închisă. La intrare, eşti oprit de un post de poliţie, care îţi verifică documentele şi permisul de intrare. De aici încolo, drumul te poate conduce până în Belarus ori Rusia şi nu mai dai de vămi sau alte controale. Însă dacă nu eşti rezident al regiunii Cernobâl, poţi intra doar în cadrul unui tur al vreunei agenţii de turism, sau cu permise speciale de la instituţii ale statului, sau ştiinţifice, precum Academia Ucraineană. Chiar şi aşa, gardienii pot să nu-ţi permită să treci. Dar după ce miliţianul îţi face semn să mergi mai departe, la ce să te aştepţi?

O fi un teritoriu pustiu, plin de dărâmături, lipsit de oameni şi maşini, unde mişună creaturi mutante şi renegaţi din lumea noastră, unde eşti în pericol în orice moment, iar destinul ţi-e ameninţat de ghinioane interminabile şi boli incurabile?

Sau poate că e un loc în care îţi petreci zilele vorbind cu tine, doar pentru că tăcerea ţi se pare insuportabilă, iar nopţile ţi le petreci tremurând de frică, pentru că vârcolaci, văvăluci, strigoi şi zombi ieşiţi din morminte cântă în cor pe mai multe voci, acompaniaţi de o Toccata de Bach ce irumpe de sub pământ? Iar singura ta salvare vine de la un Făt-Frumos cu 3 picioare ce se luptă cu un zmeu vişiniu cu 11 capete fiecare cu câte un ochi mare drept în mijloc, pentru eliberarea moşiei de răul radiaţiei şi al duhurilor rele?

Orice fenomen de mare amploare din istorie devine o sursă de mituri – despre curaj, speranţă, renaştere, dragoste. O poveste cu lupta dintre bine şi rău, în care binele câştigă. Un ciclu de viaţă, moarte şi renaştere. O luptă dintre om şi natură în care omul reuşeşte până la urmă să se impună. O catastrofă e urmată de speranţă şi reînnoire. Cernobâlul nu a fost aşa. După eroismul pompierilor şi al armatei în acţiunile de înlăturare a consecinţelor avariei, lumea a rămas tăcută în faţa efectelor dezastrului. Morţi, invalizi pe viaţă, oameni mutaţi prin URSS, apoi Ucraina, Rusia şi Belarus, care nu-şi puteau regăsi locul în societate, oraşe abandonate şi sate făcute una cu pământul, malformaţii, mutaţii, boli. Cernobâlul părea doar o sursă de mari suferinţe, o apocalipsă în miniatură, o moarte după care nu mai urma nici un fel de viaţă. O zonă pustiită pe mii de ani înainte. În schimb, omenirea câştiga doar o lecţie despre pericolele energiei atomice pe care ar fi putut-o învăţa şi altfel dacă ar fi fost mai atentă, iar catastrofa reprezenta o materializare a carenţelor unei societăţi comuniste aflate la sfârşitul puterilor. Totuşi, spusă aşa, povestea ar rămâne incompletă.

După 24 de ani

Un drum asfaltat te conduce prin zona contaminată. E un drum destul de bun, mai bun decât multe altele din Ucraina sau Belarus, pentru că după 1986-1987 a fost foarte puţin circulat. Doar iarba ce creşte mică şi verde prin crăpături în asfalt dă de înţeles că e o cale aproape părăsită. Dacă în anii ce au urmat imediat catastrofei era un risc major să mergi pe acolo cu maşina şi o nebunie să te avânţi cu motocicleta, acum se poate. Curăţat în mare măsură de-a lungul timpului de praful radioactiv, acum poate fi circulat şi de motociclişti. Mult mai periculoasă în schimb este pădurea din jur, care a fixat şi a absorbit particulele toxice. Movile de pământ cu semne de hazard biologic se înşiră din timp în timp de o parte şi alta a rutei. Sunt mormanele din casele satelor făcute una cu pământul în timpul evacuării, cimitirele de maşini, fiare, copaci sau animale devenite toxice pentru om şi îngropate ani în urmă. Uneori sunt doar indicatoare care să reamintească vizitatorilor curioşi să nu se abată de la drumul de asfalt. Vechile semne “Pădurile sunt plămânii Pământului” sunt aici o crudă ironie.

Ai putea crede că nivelul radiaţiei este maxim în dreptul centralei şi scade apoi treptat odată cu distanţa de la locul catastrofei, dar nu e aşa. Arată mai degrabă ca o imensă mlaştină cu nisipuri mişcătoare împrăştiate pe ici-colo. Această hartă a fost în mare măsură modelată de direcţia vânturilor de după explozie, astfel că zone din oraşul Cernobâl sunt mai curate decat Kiev. De fapt, există un cartier în Kiev, Troieşcina, unde nivelul radiaţiilor depăşeşte de 10-100 nivelul normal, şi unde nivelurile de radiaţie sunt mai mari decât în majoritatea zonei interzise, cu excepţia Pripiat-ului şi a teritoriului din imediata apropiere a reactorului. Nivelul radiaţiilor depinde de cantitatea de praf radioactiv acumulată în acel loc. Din acest motiv, oraşele şi drumurile pot fi curăţate prin spălare, iar pădurile sunt mult mai periculoase. Dacă atunci când mergi cu un ghid autorizat eşti condus prin zonele mai ferite de radiaţie şi relativ sigure, o călătorie de unul singur fără un radiometru este echivalentă cu o plimbare printr-un câmp de mine cu mâinile în buzunar şi şuierând. Nu ai cum să ştii când dai peste o „pungă” de radiaţie şi s-o eviţi. În mod normal, un vizitator din afară, atent la locurile prin care merge pe teritoriul interzis, ar absorbi în cele câteva ore ale vizitei cam tot atâta radiaţie cât absoarbe într-un zbor transatlantic. Adică cât pentru vreo 2-3 zile petrecute într-un loc obişnuit.

Citește în continuare ‘Lunga noapte a Cernobâlului, partea III’

Anunțuri