Cetatea Tighina văzută de pe podul peste Nistru

Primăvara îşi face încet loc pe pământurile Moldovei şi mugurii stau să se spargă pe crengile copacilor. Sunt însă prea puţin atent la imaginile ce se derulează, una după alta, pe geamul autocarului. În mai puţin de o oră, o aşteptare de mai bine de câţiva ani va lua sfârşit – vom vedea pentru prima dată cetatea Tighina. Cunosc prea bine deja celelalte cetăţi de pe Nistru – Hotinul, Soroca şi Cetatea Albă. În câteva rânduri le-am explorat în întregime, nelăsând vreun zid neurcat, sau vreo încăpere nestudiată. Dar nu şi Tighina. Bază militară atât în timpul sovietic, cât şi după, ocupată fiind de Armata a XIV-a rusă, cetatea a fost închisă publicului timp de câteva decenii.

Primele urme ale unei aşezări pe locul unde e astăzi oraşul Tighina (Bender) datează încă din secolele I-II e.n., din perioada geto-dacilor. Ulterior, menţiuni despre o localitate apar în Evul Mediu timpuriu. Conform istoricului Vasile Spinei din Iaşi, vadul de la Tighina era protejat de o fortăreaţă autohtonă românească încă din secolele IX-XI. Împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul menţionează, în secolul X, un oraş pe locul actualei urbe. Conform istoricului Ion Chirtoagă, în timpul dominaţiei cumane, secolele XI-XIII, oraşul se numea deja Tighina, iar „Tighina” însemna în limba cumană „trecătoare”. Istoricul Zamfir Arbure menţionează o cetate genoveză existentă la Tighina în acea vreme, dar la moment acest fapt nu se poate confirma, lucru dificil şi din cauza accesului restricţionat. Prima atestare documentară a oraşului datează din 1408, din vremea lui Alexandru cel Bun. Într-un document ce oferea diverse privilegii comercianţilor din Lvov, oraşul este menţionat ca punct vamal. Ulterior, Ştefan cel Mare construieşte o cetate din pământ şi lemn – o palancă, pentru a apăra trecătoarea de tătari. În 1538, în timpul domniei lui Petru Rareş, cetatea este cucerită de sultanul Suleiman I, care construieşte aici, în timp record, în decurs de un an, o fortăreaţă din piatră. Otomanii redenumesc oraşul în Bender, care înseamnă “trecătoare întărită”. Cetatea rezistă în decursul secolelor câtorva atacuri şi abia în timpul războaielor ruso-turce de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, aceasta e cucerită şi recucerită de câteva ori până când e ocupată definitiv de ruşi în 1812. Ulterior, cetatea împărtăşeşte istoria binecunoscută a întregii Basarabii.

Altădată un oraş înfloritor, unul dintre cele 4 municipii ale RASS Moldovenească pe timpul URSS, Tighina pare în ziua de astăzi împărţită între 2 lumi – un oraş sovietic şi un firav oraş occidental. Unul e muzeu în aer liber, cu monumente-tancuri şi soldaţi eroi, ruine de întreprinderi şi miliţieni pe stradă. Celălalt înseamnă câteva construcţii noi, supermarket-uri, câteva maşini din vest şi oarecare deschidere spre servicii pentru occidentalii bogaţi amatori de turism exotic. Oraşul este foarte curat, însă arată părăsit de lume – prin centrul oraşului, chiar pe la amiază, abia de vezi câţiva pietoni. Pare mult mai pustiu decât Soroca, de exemplu, care e de vreo 2-3 ori mai mic. De altfel, nici nu e de mirare, dacă avem în vedere că după datele oficiale, populaţia a scăzut cu un sfert faţă de 1990 şi nu se ştie cât a scăzut în realitate. Administraţia pare să investească în monumentele cu potenţial turistic, dar investiţiile au adesea o puternică notă propagandistică. Un memorial al eroilor, cu cimitirul aferent şi capelă a fost inaugurat recent, aproape de centru. Memorialul este dedicat tuturor celor ce au luptat şi murit în Bender, fie în lupte sau răscoale. Majoritatea sunt ruşi. Câţiva străini. O aripă a cimitirului este dedicată soldaţilor români. Ghidul, îmbrăcat în uniformă de miliţian, cu o geacă neagră de-asupra – ne întrebăm dacă este portul lui de zi cu zi, sau doar un artificiu exotic pentru turişti – foarte jovial, ne spune istoria oraşului. Eroii ruşi sau sovietici au loc de cinste şi sunt pomeniţi numai de bine. În schimb, România e prezentată doar ca agresor. Răscoala din Tighina, din 1919, care în istoriografia românească este prezentată  ca o revoltă anti-românească organizată de serviciile sovietice, pentru transnistreni este un motiv de mândrie, un protest al localnicilor împotriva agresorului român. Ghidul nu ezită să accentueze atât dreptatea protestatarilor, cât şi “cruzimea” românilor care au înăbuşit revolta. Siguranţa cu care ne povestea toate acestea nu lasă loc de îndoială – era total convins că lucrurile stau exact aşa cum le prezenta.

Memorialul Eroilor şi Arcul de Triumf

În Tighina, „Marea Putere de la Răsărit”, a ţinut să-şi arate clar dominaţia. Într-un oraş cu case destul de umile şi construcţii industriale cam răblăgite, statul a compensat realitatea frustă printr-o mulţime de monumente – câteva monumente ale eroilor, un superb arc de triumf, un monument în memoria victimelor holocaustului, monumente-tanc. Pe lângă acestea este şi (cel puţin) o statuie a lui Lenin. Numai că, oarecum inexplicabil, mai ales având în vedere starea excelentă a celorlalte monumente, de pe Lenin se scorojeşte vopseaua şi arată foarte jerpelit. Vizavi de Leninul jerpelit se înalţă un cinema nou construit de un oligarh local, aşadar din bani capitalişti, în stil Neoclasic Stalinist (iar alături de noul şi impunătorul cinema, se află unul dintre rarele locuri din Tighina ce au inscripţie în română, chiar dacă scris cu grafie chirilică – restaurantul „Făt Frumos”). „Kinoteatr Gorkii”. Leninul sovietic zdrenţuit capătă în acest context un simbolism aparte. Ca un declin al comunismului real în faţa unui capitalism oligarhic ce se joacă de-a comunismul, preluându-i doar formele.

Lenin vs Noul Cinematograf “Gorkii”

Alte monumente – în cinstea răscoalei antiromâneşti din 1919 şi în memoria victimelor Holocaustului

Şi e adevărat că în Tighina, încet şi sub oblăduirea unor mari şefi locali, au apărut supermarketuri, construcţii ale „capitalistiştilor lacomi, burduhoşi şi exploatatori”. Diverse firme împânzesc centrul oraşului, amestecate printre tot soiul de vestigii comuniste, amintind parcă de ultimii ani ai Imperiului, sub perestroika. Ba, mai nou, atraşi de posibilităţile câştigurilor din turism, transnistrenii organizează degustări pe la fabricile de coniacuri, sau trasee turistice prin jurul marilor oraşe şi în diferite zone spectaculoase. Ca rezultat, una dintre construcţiile tighinene altădată în întregime închisă publicului – cetatea – urmează să fie accesibilă curioşilor.

Moldovenii nu sunt însă primii vizitatori. De câţiva ani deja, europenii amatori de vacanţe inedite pot să viziteze Transnistria, inclusiv Cetatea. Departe de a fi primii vizitatori civili, suntem însoţiţi de un ghid cu experienţă, şi vom avea parte şi de o vizită la muzeul cetăţii. Fortăreaţa este acum în restaurare, iar lucrările sunt în toi. Câteva maşini grele încarcă şi descarcă pietre la poarta principală.

Cetatea se află pe malul înalt al Nistrului şi e înconjurată de 3 rânduri de ziduri, ce aveau funcţia de a apăra diversele dependinţe ce îndeplineau necesităţile armatelor ce staţionau înăuntru. Câteva dintre fostele dependinţe au fost folosite drept cazărmi pentru armata a 14-a. Ghidul ne spune că acum armata rusă a plecat şi forţele militare din cetate aparţin armatei transnistrene, iar baza e folosită pentru antrenamentul noilor recruţi. Pe parcursul vizitei am văzut puţini soldaţi, însă o privire spre pavilionul cu garajele maşinilor militare indică o prezenţă armată apreciabilă. Suntem totuşi pe teritoriul unei baze militare. Doar cetatea propriu-zisă a fost eliberată pentru turişti.

Pentru a intra în cetate, după ce urci dâmbul şi treci de zidul de apărare exterior, trebuie să traversezi un podeţ. Acesta trece peste un şanţ defensiv adânc ce înainte era umplut cu apă. După o vreme, văzând că şanţul fără apă nu este doar la fel de greu de trecut, ci chiar mai dificil pentru invadator, acesta nu a mai fost umplut, astfel că stă secat de secole, aşa cum îl vedem acum.

Odată trecut şi de şanţ, mai rămâne doar să trecem o poartă şi ne aflăm pe teritoriul cetăţii. Fortăreaţa este în formă de dreptunghi şi are 6 turnuri de apărare. Pe teritoriul ei, astăzi se găseşte doar o clădire din piatră, actualul muzeu al cetăţii. La Tighina practic nu s-au făcut cercetări arheologice, astfel că marii „exploratori” ai cetăţii au fost chiar soldaţii ce au stat aici. Aceştia au găsit o bună parte din exponatele din muzeu. Amuzat, ghidul ne povesteşte despre cum se făcea armata în cetate. Soldaţii descoperiseră o reţea de tuneluri care ducea spre oraş. Astfel, puteau cumpăra de acolo tot felul de produse şi, bineînţeles, tărie, pe care o dădeau la schimb militarilor mai înalţi în grad, în schimbul a diverse mici favoruri ostăşeşti (între care şi permisie de a petrece o seară sau o zi în Tighina). Reţeaua e labirintică, aşa că au fost cazuri în care soldaţii dispăreau câte o zi şi trebuiau căutaţi apoi de colegi, riscând să fie daţi ca dezertori. Au fost cazuri în care un soldat a fost pierdut şi 3 zile. În decursul acestor călătorii în subteran, soldaţii au şi găsit multe artifacte.

Muzeul şi macheta cetăţii

În muzeu, în afară de macheta la scară a cetăţii, se găsesc arme vechi, ghiulele, pietre cu inscripţii, monede şi bancnote, bucăţi de ceramică, pipe. Manechine de soldaţi în haine şi cu arme de epocă străjuiesc incinta. Între ei, un soldat rus, unul otoman, dar şi un soldat suedez. Aceasta deoarece aici s-a refugiat, timp de 4 ani, între 1709-1713, regele suedez Carol al XII-lea, după înfrângerea de la Poltava, fiind acceptat ca oaspete de Imperiul Otoman. Acesta a fost până la urmă izgonit chiar de către turci, pentru că, dorind cu orice preţ victoria împotriva ruşilor şi pregătindu-se prea mult timp pentru o nouă campanie, devenise o povară pentru Poartă.

Plecăm şi noi încetişor din cetate, cu gândul la zidurile vechi ce au văzut atâtea lupte şi drame, dar şi la enormul potenţial arheologic ce se găseşte în această cetate. Cine ştie ce se va mai găsi în acele tuneluri labirintice sau pe locul fostelor dependinţe… La moment însă, noi putem doar să privim de la distanţă şi să venim în vizită, din când în când.

Artistul Tudor Ungureanu, un dac în vizită la Tighina

Zona

După 2 decenii de la explozia de la Cernobâl, zona este încă închisă. La intrare, eşti oprit de un post de poliţie, care îţi verifică documentele şi permisul de intrare. De aici încolo, drumul te poate conduce până în Belarus ori Rusia şi nu mai dai de vămi sau alte controale. Însă dacă nu eşti rezident al regiunii Cernobâl, poţi intra doar în cadrul unui tur al vreunei agenţii de turism, sau cu permise speciale de la instituţii ale statului, sau ştiinţifice, precum Academia Ucraineană. Chiar şi aşa, gardienii pot să nu-ţi permită să treci. Dar după ce miliţianul îţi face semn să mergi mai departe, la ce să te aştepţi?

O fi un teritoriu pustiu, plin de dărâmături, lipsit de oameni şi maşini, unde mişună creaturi mutante şi renegaţi din lumea noastră, unde eşti în pericol în orice moment, iar destinul ţi-e ameninţat de ghinioane interminabile şi boli incurabile?

Sau poate că e un loc în care îţi petreci zilele vorbind cu tine, doar pentru că tăcerea ţi se pare insuportabilă, iar nopţile ţi le petreci tremurând de frică, pentru că vârcolaci, văvăluci, strigoi şi zombi ieşiţi din morminte cântă în cor pe mai multe voci, acompaniaţi de o Toccata de Bach ce irumpe de sub pământ? Iar singura ta salvare vine de la un Făt-Frumos cu 3 picioare ce se luptă cu un zmeu vişiniu cu 11 capete fiecare cu câte un ochi mare drept în mijloc, pentru eliberarea moşiei de răul radiaţiei şi al duhurilor rele?

Orice fenomen de mare amploare din istorie devine o sursă de mituri – despre curaj, speranţă, renaştere, dragoste. O poveste cu lupta dintre bine şi rău, în care binele câştigă. Un ciclu de viaţă, moarte şi renaştere. O luptă dintre om şi natură în care omul reuşeşte până la urmă să se impună. O catastrofă e urmată de speranţă şi reînnoire. Cernobâlul nu a fost aşa. După eroismul pompierilor şi al armatei în acţiunile de înlăturare a consecinţelor avariei, lumea a rămas tăcută în faţa efectelor dezastrului. Morţi, invalizi pe viaţă, oameni mutaţi prin URSS, apoi Ucraina, Rusia şi Belarus, care nu-şi puteau regăsi locul în societate, oraşe abandonate şi sate făcute una cu pământul, malformaţii, mutaţii, boli. Cernobâlul părea doar o sursă de mari suferinţe, o apocalipsă în miniatură, o moarte după care nu mai urma nici un fel de viaţă. O zonă pustiită pe mii de ani înainte. În schimb, omenirea câştiga doar o lecţie despre pericolele energiei atomice pe care ar fi putut-o învăţa şi altfel dacă ar fi fost mai atentă, iar catastrofa reprezenta o materializare a carenţelor unei societăţi comuniste aflate la sfârşitul puterilor. Totuşi, spusă aşa, povestea ar rămâne incompletă.

După 24 de ani

Un drum asfaltat te conduce prin zona contaminată. E un drum destul de bun, mai bun decât multe altele din Ucraina sau Belarus, pentru că după 1986-1987 a fost foarte puţin circulat. Doar iarba ce creşte mică şi verde prin crăpături în asfalt dă de înţeles că e o cale aproape părăsită. Dacă în anii ce au urmat imediat catastrofei era un risc major să mergi pe acolo cu maşina şi o nebunie să te avânţi cu motocicleta, acum se poate. Curăţat în mare măsură de-a lungul timpului de praful radioactiv, acum poate fi circulat şi de motociclişti. Mult mai periculoasă în schimb este pădurea din jur, care a fixat şi a absorbit particulele toxice. Movile de pământ cu semne de hazard biologic se înşiră din timp în timp de o parte şi alta a rutei. Sunt mormanele din casele satelor făcute una cu pământul în timpul evacuării, cimitirele de maşini, fiare, copaci sau animale devenite toxice pentru om şi îngropate ani în urmă. Uneori sunt doar indicatoare care să reamintească vizitatorilor curioşi să nu se abată de la drumul de asfalt. Vechile semne “Pădurile sunt plămânii Pământului” sunt aici o crudă ironie.

Ai putea crede că nivelul radiaţiei este maxim în dreptul centralei şi scade apoi treptat odată cu distanţa de la locul catastrofei, dar nu e aşa. Arată mai degrabă ca o imensă mlaştină cu nisipuri mişcătoare împrăştiate pe ici-colo. Această hartă a fost în mare măsură modelată de direcţia vânturilor de după explozie, astfel că zone din oraşul Cernobâl sunt mai curate decat Kiev. De fapt, există un cartier în Kiev, Troieşcina, unde nivelul radiaţiilor depăşeşte de 10-100 nivelul normal, şi unde nivelurile de radiaţie sunt mai mari decât în majoritatea zonei interzise, cu excepţia Pripiat-ului şi a teritoriului din imediata apropiere a reactorului. Nivelul radiaţiilor depinde de cantitatea de praf radioactiv acumulată în acel loc. Din acest motiv, oraşele şi drumurile pot fi curăţate prin spălare, iar pădurile sunt mult mai periculoase. Dacă atunci când mergi cu un ghid autorizat eşti condus prin zonele mai ferite de radiaţie şi relativ sigure, o călătorie de unul singur fără un radiometru este echivalentă cu o plimbare printr-un câmp de mine cu mâinile în buzunar şi şuierând. Nu ai cum să ştii când dai peste o „pungă” de radiaţie şi s-o eviţi. În mod normal, un vizitator din afară, atent la locurile prin care merge pe teritoriul interzis, ar absorbi în cele câteva ore ale vizitei cam tot atâta radiaţie cât absoarbe într-un zbor transatlantic. Adică cât pentru vreo 2-3 zile petrecute într-un loc obişnuit.

Samoseliţî

Aşadar, Zona interzisă, deşi prezintă un grad sporit de risc, poate să găzduiască o populaţie, şi din acest motiv, autorităţile au permis, sau mai degrabă “au închis ochii”, atunci când unii dintre foştii rezidenţi au decis să se întoarcă. În oraşul Cernobâl trăiesc în prezent 4000 de oameni oameni, reveniţi după evacuare. Înainte avea 17000 de locuitori. Şi în satele din zonă ce au fost cruţate de lamele buldozerelor s-au reîntors unii dintre vechii locatari, cam 300, cei mai mulţi dintre ei, bătrâni.

Mulţi dintre cei plecaţi din zona afectată au avut probleme la angajare, iar în perioada ce a urmat căderii URSS, a devenit şi mai greu de găsit de un loc muncă, astfel că o bună parte din refugiaţi au devenit şomeri. Din această cauză, au revenit în oraşul Cernobâl, unde Guvernul le oferea nişte facilităţi, deşi erau conştienţi de pericolul la care se expun. Unii s-au reangajat la Centrala Nucleară.

Această stare de lucruri a afectat profund populaţia, astfel că mulţi dintre ei suferă de depresie, iar Vladimir, un ghid de la o agenţie de turism, ce conduce curioşii prin Zona izolată şi Pripiat, povesteşte cum în unele zile merge la staţia de autobus ce duce oamenii spre centrală doar pentru a mai vedea feţe cunoscute şi a-i saluta.

O altă parte a locuitorilor Zonei sunt „samoseliţî”, bătrânii reîntorşi în sate. La trei luni de la explozie, aceştia se întorceau deja pe ascuns şi mult timp au trăit aici ilegal sau semi-legal. Curtea Supremă de Justiţie a Ucrainei a decis că ei au dreptul să trăiască acolo unde poftesc, astfel că până la urmă au fost lăsaţi în pace. Când îi întrebi dacă nu se tem, îţi spun că mai degrabă ar muri acasă din cauza radiaţiei, decât să moară în locuri străine din cauza dorului de casă,  iar unul dintre ei, Ivan Tumenok, un pensionar de 70 de ani, crede că ar fi murit demult dacă ar fi rămas în apartamentul din blocurile sordide din Kiev, în care a fost strămutat de autorităţile sovietice în 1986. Lemnul din pădure absoarbe radiaţiile ca un burete. La fel şi plantele ce cresc pe solul contaminat. Dar samoseliţî trăiesc în case de lemn şi iarna fac focul cu lemn din pădure. Din acest motiv, radiometrele indică întotdeauna un nivel mai ridicat în dreptul sobelor. Ei mănâncă legumele crescute în grădină, beau laptele vacilor lor şi susţin că sunt sănătoşi. Dar din cei 3100 care s-au întors, acum mai trăiesc doar 400. Se spune că cei mai curajoşi, care s-au întors primii, au fost şi primii care au murit. Dar poveştile despre mutaţii şi boli cauzate de radiaţie care circulă prin afară nu-i afectează prea mult. Iar astfel de poveşti sunt destule.

“Bilanţul” medical

Conform statisticilor autorităţilor de sănătate, în afară de cazurile de cancer de tiroidă ce au afectat în special copiii şi care au crescut alarmant imediat după accident – Centrul pentru Cancer tiroid din Minsk susţine că numărul de cazuri de boală a crescut cu 2400% – populaţia nu a avut de suferit ca urmare a Cernobâlului. Numărul de cancere, de malformaţii şi mutaţii genetice a crescut puţin, dar acest fapt poate fi pus pe seama unei mai bune diagnosticări şi raportări a acestora. Doctorii ce au avut pacienţi de la Cernobâl ar putea spune altceva. De exemplu, şeful de la Spitalul Oncologic Hmelniţcki susţinea în 2005 că până la Cernobâl diagnosticau câteva zeci până în câteva sute de cazuri de cancer pe lună sau mai puţin, iar după dezastru, cam 2000 de cazuri pe lună. În plus, nu au fost luate în consideraţie efectele radiaţiei pe termen lung – 15, 20 de ani. De altfel, ca şi la Mayak, au fost evitate diagnosticurile care aveau legătură cu expunerea la radiaţie, iar practicile medicale au fost la fel de aspre. Un locuitor al Cernobâlului a povestit că medicii aveau ordin să avorteze orice copil al femeilor gravide din Zonă şi că doar printr-o minune şi un noroc a venit pe lume copilul lui, pentru că a reuşit să fugă la timp.

Liniştea oraşului-fantomă…

Dacă Cernobâlul este locuit, Pripiat-ul, oraşul de lângă centrala atomoelectrică, a rămas pustiu, e un oraş-fantomă. Amatorii de turism exotic pot face tururi de 2 ore prin Pripiat pentru preţuri de 150-200 de dolari. Dar se întâmplă ca după doar 15 minute petrecute printre blocurile sovietice atacate de vegetaţie, terenurile de joacă pustii şi clădirile abandonate, să ceară să se întoarcă înapoi. Tăcerea de aici e “asurzitoare” şi înspăimântătoare. Un ziarist şi fotograf american ce a vizitat oraşul îşi descria experienţa astfel: “Trecem de un punct de control şi conducem maşina pe un bulevard mărginit de plopi. Copacii au crescut în voia lor, iar tufe răsar din găurile din asfalt, însă privind de după geamul maşinii, pot să-mi dau seama că acestea erau locurile prin care se plimbau îndrăgostiţii, familiile se jucau cu copiii, îşi plimbau câinii sau doar se aşezau pe bănci şi priveau trecătorii. Acum, intrările blocurilor din care coborau în fiecare zi sunt mascate de o junglă de frunze şi rădăcini. E aproape imposibil să vezi primele 2 etaje ale oricărei clădiri din cauza vegetaţiei. Natura pare să îşi reclame teritoriul a ceea ce a fost cândva acest oraş. Am vizitat oraşe-fantomă din America, dar nimic nu m-a pregătit pentru sentimentul de disperare şi dezolare pe care ţi-l dă plimbarea prin Pripiat. Este o piesă de muzeu, un oraş sovietic model din perioada Perestroicii, care arată post-apocaliptic, cu ale ei Casă a Culturii, Piaţă Centrală, terenuri de joacă, cinema, restaurante şi hoteluri, apartamente în care papucii de cameră ai locuitorilor sunt încă la uşă. Iar acum începe să semene cu un oraş Aztec sau Maiaş recucerit de junglă.”

Printre blocuri şi dărâmături, vezi sloganuri de pe vremuri – “Partidul lui Lenin este Puterea Oamenilor şi ne va duce către triumful comunismului”. “Noi vrem pace, nu război!”. “Pacea este fericirea copiilor noştri”. Înainte era şi un semn mare pe care scria “Să facem din atom un muncitor, nu o armă”. A fost scos după catastrofă.

Despre Pripiat se spune că este oraşul în care timpul a stat pe loc. Poate pentru că ceasurile electronice de aici nu arată ora, ci nivelurile de radiaţie. Cele care indică timpul sunt de obicei îngheţate la o anumită oră. În marea parte a localităţii însă, este destul de sigur să te afli în aer liber. Dar în blocuri, mai ales în apartamentele cu ferestrele înspre centrală, poate fi periculos. În locuinţe, lucrurile au rămas aproape neschimbate din momentul evacuării. Paturile nefăcute ale copiilor şi jucăriile lor. Fotografii cu feţe zâmbitoare din albume de familie. Unele apartamente au fost prădate, iar caloriferele de metal au fost scoase practic de peste tot şi vândute probabil la fier vechi. Cel mai radioactiv loc din Pripiat este cimitirul, unde alături de corpurile decedaţilor au fost îngropate rămăşiţele de grafit radioactiv din reactor. Foştii locuitori ai oraşului nu pot să vină să viziteze mormintele celor dragi. Mormintele din Zonă sunt neatinse de la data catastrofei.

În sala de muzică a şcolii primare, pe spatele tablei era desenată o partitură. Pe faţă, mesaje şi numere de telefon scrise de foştii rezidenţi, ce încercau să se găsească după ce evacuarea i-a împrăştiat prin ţară. În depărtare se vede caruselul gigantic, în care nimeni nu s-a dat niciodată.

Satele din zonă sunt în mare parte în afara drumului principal şi se poate ajunge doar cu mare greutate; probabil că la fel se ajungea şi pe vremuri. Unul dintre ele, din Belarus, probabil un sat de sectanţi, era locuit doar de Smirnovi, după inscripţiile crucilor din cimitir, care datează din secolul 19 şi până la data exploziei. O exploratoare a zonei zicea despre aceste sate: “Mi-e greu să descriu ce simt când intru într-un sat fără oameni. Prima dată este un sentiment – ca şi când aş fi asurzit. Liniştea este incredibilă. Nici o pasăre cântând, nici o adiere de vânt, nimic ce ar putea sparge această linişte. Satele sunt mai pitoreşti decât oraşele. Casele şi adăposturile arată ireal. Ca pictate. Şi mă simt ca şi când aş intra într-o astfel de pictură.“

…şi sunetele nopţii

Oraşele şi satele sunt “moarte” doar în timpul zilei. Noaptea, totul foşneşte de viaţă, broaştele orăcăie, lupi, vulpi, mistreţi sau cerbi se refugiază în culcuşurile pe care şi le-au făcut prin casele părăsite din sate. De altfel, nu e neobişnuit să vezi şi ziua animale trecând drumul sau păscând în pădurea de pe margini. Au uitat să se teamă de om. Au uitat chiar şi cum arată oamenii şi se apropie de obicei cu precauţie şi curiozitate. Sunt în general neagresive şi asta poate pentru că au mâncare pe săturate, chiar dacă e contaminată. Populaţiile de lupi şi mistreţi sunt în creştere. Cu timpul, au reapărut specii ce dispăruseră din cauza oamenilor şi au venit mai multe specii de animale şi păsări ce nu erau înainte pe acest teritoriu. Au fost aduşi aici cai sălbatici Prjevalski, o specie rară, pe cale de dispariţie şi care aici s-a adaptat de minune. Diferenţele între pădure sau mlaştină şi sate sau chiar cartierele oraşelor au devenit din ce în ce mai mici, chiar nesemnificative. Odată cu plecarea omului, întregul teritoriu îi aparţine naturii. Dacă oamenii au fost nevoiţi să plece din aceste zone din cauză că şi le-au făcut ei înşişi nelocuibile, pentru natură înfrângerea omului a însemnat o mică victorie, astfel că în prezent, Zona este un rai pentru floră şi faună.

Imediat după explozie, efectele radiaţiilor asupra faunei au fost evidente. Caii uitaţi pe o insulă de pe râul Pripiat au murit după ce tiroidele lor au absorbit prea multă radiaţie. Alte animale au murit ori au rămas sterile după ce au păscut iarba contaminată ori au fost puternic iradiate. Au fost raportate mai multe cazuri de mutaţii şi malformaţii printre vieţuitoarele din pădurile Zonei. Totuşi, acum, un biolog ucrainean susţine că pe teritoriul interzis nu ar mai exista animale mutante. Motivul este cât se poate de cinic, dar e conform legilor naturii – animalele afectate de radiaţie ce nu sunt capabile să supravieţuiască mor şi nu sunt în stare să producă urmaşi puternici. Cele ce au rămas au reuşit să se adapteze nivelurilor mai ridicate de radioactivitate. Partea din Zona interzisă aflată pe teritoriul Belarusului este astăzi protejată de stat ca Rezervaţie Ecologică Radiologică de Pădure. Şi partea ucraineană a propus crearea unei rezervaţii asemănătoare pe teritoriul său. Aşadar, Cernobâlul are totuşi o poveste despre înviere şi regenerare, dar aceasta nu mai e scrisă de om, ci de natură.

Ucraina dupa Cernobâl

După explozia reactorului 4, celelalte au continuat să funcţioneze, fiind apoi închise unul câte unul în 1991, 1996 şi 2001. Însă lucrul la reactorul 4 a continuat şi după aceea. Sarcofagul de beton construit în pripă după catastrofă avea doar 20 de ani garanţie şi era plin de crăpături ce au trebuit astupate. Din cauză că toată construcţia e foarte şubredă, guvernul ucrainean a decis de curând acoperirea reactorului cu un nou sarcofag, mai sigur şi mai mare, capabil să reziste până la 100 de ani. Acesta va fi instalat în anii următori. Între timp, cu ajutorul unor roboţi, interiorul construcţiei a fost cercetat de oamenii de ştiinţă, care au descoperit în lava radioactivă răcită noi compuşi de uraniu. Pe pereţi, au început să crească ciuperci. Nivelul de radioactivitate rămâne însă foarte ridicat. Oamenii care lucrează la reactor sunt foarte bine plătiţi.

Se estimează că până la 5% din bugetul anual al Ucrainei se alocă pentru combaterea consecinţelor catastrofei de la Cernobâl, în cheltuieli directe, precum pensii, lucrări la reactor, sau curăţarea oraşelor (şi străzile Kievului din anumite cartiere sunt spălate zilnic) sau indirecte, în servicii medicale. Cu toate acestea, aflându-te în Kiev, este greu să ghiceşti drama prin care a trecut ţara, fără să fi cunoscut dinainte povestea catastrofei.

Oraşul este o combinaţie dintre arhitectura slavă, cu clădiri galbene din cărămizi şi elemente de arhitectură poloneză. Mai are şi o „statuie a libertăţii”, clădiri moderne sau construcţii vechi, monumentale, biserici de 9 secole. Intuieşti un oraş ce se îndreaptă rapid spre Europa, un oraş în care se întâmplă multe, se investeşte. Şi cultural, de altfel. Nu mai există nici o inscripţie în rusă, toate fiind schimbate prin lege în ucraineană. Sunt concerte ale unor trupe străine. Expoziţii tematice. Şi totuşi, printre tinerii care se adună serile şi nopţile în pieţele din centru, consumul de alcool şi droguri a devenit un obicei. O manifestare a depresiei cauzate de „sindromul Cernobâl”, ar menţiona medicii. Adică, din cauză că mulţi ştiu de pericolul radiaţiei şi sunt conştienţi că trăiesc într-o zonă cu risc, nu-şi pun o mare speranţă în viaţă şi viitor, aruncându-se mai uşor în promiscuitate şi manifestări maladive. Dar poate fi şi un rezultat al lungii tranziţii la economia de piaţă.

În Kiev, povestea cea mai tragică şi impresionantă a acestui teritoriu nu se găseşte în clădirile monumentale, ci pe o mică stradă. În colţul ei se află o clădire cu turn ce are în faţă vechi maşini ale pompierilor şi ale armatei. E muzeul Cernobâl. Este un muzeu neobişnuit prin aceea că e astfel organizat încât să creeze prin simboluri asocieri puternice cu evenimentele din timpul şi de după catastrofă. O vizită aici este o experienţă în sine.

Muzeul

În hol, te întâmpină un înger al Apocalipsei cu o balanţă în mâini ce priveşte cu furie, iar apoi eşti condus spre sălile de expoziţie de fostele semne rutiere de la intrarea în satele actualei Zone. Cel puţin 2 au denumiri moldoveneşti – Copaci şi Voloşanca. Nici unul dintre toate aceste sate nu mai există acum pe hartă, iar o privire în urmă dezvăluie că plăcile ce te întâmpinau de bun-venit sunt pe spate negre, tăiate cu roşu. Ca la o plecare definitivă dintr-un sat condamnat. În prima sală se reconstituie noaptea accidentului şi ziua de imediat după. Ceasul de aici e oprit la ora 1:26. Pompierii-zburători, eroii acelei nopţi, cu furtunurile lor de apă, domnesc deasupra încăperii în care o machetă îţi prezintă tehnic construcţia centralei. O alta simulează noaptea exploziei şi ziua de după, cu reactorul în ruină. Privesc şi filmul din Pripiat, cu femeile în rochii uşoare ce-şi plimbă copiii pe străzi într-o zi însorită. E un film despre un loc şi o viaţă frumoase. Am crezut că petele albe sunt nişte defecte a unui film vechi, dar apoi ghida ne-a spus că sunt din cauza radiaţiei gamma, iar toate acele imagini au devenit nespus de triste.

O a doua sală este dedicată perioadei de după catastrofă. O mulţime de fotografii. Câteva corpuri de animale cu malformaţii, un copac al vieţii pe jumătate înflorit, pe jumătate uscat, câteva costume naţionale ale oamenilor din satele Zonei, un mesaj de susţinere adresat de către pompierii americani pompierilor sovietici care au participat la lichidarea consecinţelor dezastrului. Fotografii din Pripiat şi din satele din jur. O păpuşă uitată pe asfalt. Fotografii de familie uitate pe jos. Case jefuite. Copaci ce intră pe ferestre. Radiometre ce indică niveluri anormale de radiaţie. Săli de clasă cu hărţi mototolite. Reactorul distrus.

Într-o a treia sală, te întâmpină o catapeteasmă de biserică. Nu are uşă, iar intrarea îi este acoperită cu sârmă ghimpată şi un semn de hazard radiologic. Este una dintre bisericile ce au putut fi salvate. După dezastru, o parte din Zonă a fost devastată de hoţi, care nu s-au sfiit să intre şi în biserici, să ia icoane, candele, lemne pentru foc şi vânzare. Astfel că multe dintre ele au rămas ruine din cauza oamenilor înainte de a fi ruinate de natură. Acesta este unul dintre altarele salvate. În stânga, are icoana unui sfânt, iar lângă ea, o ramă goală ce încadrează un om în costum de protecţie şi cu masca de gaze, în mărime naturală, ca o icoană, un tribut adus eroilor Cernobâlului. Un costum de protecţie este agăţat în sârma ghimpată în partea dreaptă a altarului. Tot în dreapta, sus scrie aproape şters „Cristos a înviat”. Deşi nu putem intra pe uşă, aflăm ceea ce e dincolo de catapeteasmă, în locul în care ar fi trebuit să fie altarul, înconjurând construcţia din lemn. E un baldachin sub care în loc de pat este un leagăn imens, plin de jucării. Ştii că sunt jucării cu care nimeni nu se va juca niciodată. Pe un perete al încăperii sunt desene făcute de copii în cadrul unui concurs. Ceilalţi pereţi sunt plini de fotografii. O parte din ele sunt cu cei care la ora exploziei erau elevi în Pripiat. În mijloc tronează imaginea resemnată şi tristă întrebând parcă „Ce mi-aţi făcut? De ce aţi făcut asta?”, a unui băiat suferind din cauza radiaţiilor. Este un altar dedicat copiilor, viitorului. Un viitor confiscat la 26 aprilie 1986.

Şi totuşi, aşa să fie? Ce se va întâmpla cu Zona în continuare? Va fi Pripiat-ul nelocuibil şi peste 500 de ani, aşa cum au prezis savanţii, sau încet, încet, se vor muta noi locuitori aici? Vor învăţa oamenii din acest fel de catastrofe, sau vor face noi Zone? Câteodată te gândeşti că, poate, Cernobâlul e preludiul unui dezmăţ atomic după care animalele vor ocupa, confortabil, casele părăsite de noi pentru a fugi.. oriunde, dar numai nu pe Pământ. Şi apoi te linişteşti. Nu, nu se poate întâmpla aşa ceva. Pur şi simplu nu e posibil. Dar la Cernobâl a fost.

Steaua Pelin
Privind spre şirul evenimentelor ce au dus la explozia de la Cernobâl, observi atâtea coincidenţe şi momente în care catastrofa ar fi putut fi evitată încât ai putea avea sentimentul că ceea ce s-a întâmplat era predestinat. Unii au văzut în acest fapt eşecul unui sistem bolnav, care era sortit să cadă. Alţii au făcut legătura cu versete din Biblie, din Cartea Revelaţiilor, cunoscută şi ca Apocalipsa lui Ioan. Versetele spuneau: „Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Steaua se numea „Pelin”; şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare” (Apocalipsa 8-10,11). În rusă, steaua „Pelin”, s-ar traduce ca „Cernobâl” sau „Cernobâlnic”. Criticii acestei idei susţin însă că „pelin” se traduce în rusă „polâni” şi „cernobâl” este o altă plantă, înrudită – pelinul negru, iar descrierea din carte nu corespunde cu ceea ce s-a întâmplat în catastrofă. Susţinătorii acestei viziuni spun că versetele dinainte şi semnificaţia cuvântului din greacă, limba în care a fost scrisă acea carte, sugerează că ar fi vorba anume de pelinul negru, iar simbolistica textului ar permite interpretarea apocaliptică. Una peste alta, e o coincidenţă remarcabilă faptul că anume la Centrala „Pelin” s-a întâmplat catastrofa, cu atât mai mult cu cât această plantă nu creşte în zona mlăştinoasă în care se afla reactorul, ci doar în zonele de stepă, astfel că originea denumirii este neclară.

„Victoria muncii”

Reactorul 4 de la Cernobâl fusese dat în exploatare în martie 1984, înainte de termen, iar echipa de ingineri şi constructori bifau o „victorie a muncii”, prezentată cu mare tam-tam de mass-media sovietică. Câteva lucruri însă rămâneau nespuse.Unul dintre sistemele de siguranţă nu fusese implementat până la capăt, iar conform informaţiilor de mai târziu, lucrările fuseseră în întârziere, dar acest fapt a fost ascuns de către directorul staţiei Cernobâl, Victor Briukhanov, întrucât asta ar fi însemnat pierderea, de către el, lucrători, ingineri şi superiori, a unor importante bonusuri de performanţă. Funcţia acelui sistem de securitate era de a alimenta cu energie pompele de apă ce răceau reactorul, în caz de pană de curent. De regulă, într-o asemenea situaţie se porneau generatoarele de avarie, dar dura în jur de un minut până când acestea începeau să funcţioneze la capacitate maximă şi să opereze pompele din nou. Acel sistem ar fi permis scurtarea intervalului de nefuncţionare a pompelor. Pe 26 aprilie, a fost făcut experimentul necesar pentru implementarea acelui sistem lipsă. Pentru aceasta, era nevoie ca puterea reactorului să fie treptat redusă.

Experimentul

Experimentul propriu-zis fusese programat pentru după-amiaza zilei de 25 aprilie 1986, dar a fost amânat pentru schimbul din dimineaţa zilei de 26 aprilie, şi a fost realizat de altă echipă decât cea care îl pregătise. O echipă mai puţin experimentată, condusă de şeful de tură Akimov şi operatorul Toptunov, care ştiau puţine despre testul pe care urmau să-l facă.

Din motive necunoscute, Toptunov a micşorat prea mult puterea reactorului, până la un nivel la care experimentul nu mai putea fi efectuat. Pentru a-l redresa, a decuplat sistemele automate de siguranţă şi a scos din reactor aproape toate barele care moderau viteza reacţiei, în acest fel intenţionând să mărească puterea reactorului. Dacă nu decupla mecanismele de securitate, reactorul ar fi continua să opereze în siguranţă.

Atunci când au fost oprite pompele, fluxul de apă a început să scadă, iar temperatura şi viteza de reacţie, să crească. S-au format aburi, care au crescut şi mai mult viteza reacţiei. Din cauza unei deficienţe de proiectare, acel model de reactor devenea periculos şi imprevizibil atunci când se formau aburi. În acel moment, singura soluţie ar fi fost reintroducerea barelor de control în reactor, dar acestea se mişcau prea încet, iar vârfurile barelor aveau şi ele carenţe de proiectare, astfel că înainte de a scădea viteza de reacţie, pentru un interval de câteva secunde, o creşteau. Miezul se înfierbânta. Doi dintre membrii echipei, în disperare de cauză, au fugit spre reactor şi masa radioactivă, pentru a introduce manual barele de control. Dar era prea târziu. Temperatura a trecut de 4000 de grade. Presiunea aburului creştea vertiginos. La acele temperaturi enorme, reacţiile eliberau hidrogen. A urmat o explozie de la abur, apoi încă una de la hidrogen. Capacul reactorului a fost aruncat în aer. Unul dintre cei 2 a dispărut şi n-a fost găsit niciodată. S-a evaporat.

Operatorul Toptunov a fost dus la spitalul din Moscova. Tot corpul, cu excepţia unei singure zone era ars şi iradiat. A murit la scurt timp după aceea şi a fost înmormântat în sicriu de plumb, sigilat, pentru a nu contamina oamenii, solul şi apele din zonă.

Explozia a avut puterea a 40 de tone de TNT şi a aruncat în aer 9 tone de material radioactiv, la o înălţime de 7 km, iar grafitul supraîncălzit scuipat în explozie a pornit peste 30 de incendii pe acoperişul reactoarelor 3 şi 4, şi pe clădirile din jur.

„Era mai uşor în Afghanistan. Pur şi simplu te împuşcau.”

Primii la locul catastrofei au fost pompierii, care au încercat să stingă incendiile. Nimeni nu ştia exact cât de gravă era situaţia. Singurul dozimetru funcţional pe care îl aveau putea măsura niveluri de radiaţie de până în 0,001 roentgen/oră. Acul indicator era la maximum, dar echipa de la centrală a raportat 0,001. Acest nivel de radiaţie nu este periculos pentru om la expuneri de scurtă durată şi din această cauză, s-a creat impresia că nu este un accident serios. Mai târziu a fost adus un alt dozimetru care putea măsura niveluri de radiaţie de până în 250 roentgen/oră. Arăta maximum, dar acea indicaţie nu a fost luată în serios, dozimetristului i s-a spus că aparatul lui e defect şi trebuie aruncat. Din acest motiv, nimeni dintre cei implicaţi în operaţiunea de salvare din acea noapte nu a purtat costum protector.

Organismul uman absoarbe zilnic o mică doză de radiaţie de fond. Aceasta este de ordinul a 10-20 microroentgen/oră (15-20 de milionimi de roentgen). O doză letală pentru om este de 500 roentgen la o expunere de 5 ore. În zonele cele mai afectate ale reactorului, nivelul de radiaţie atingea 20000 roentgen pe oră. La această intensitate, un om poate „înghiţi” o doză mortală în doar câteva minute. În acest caz apare intoxicarea din cauza radiaţiei.

Pentru organismele vii, cele mai periculoase sunt radiaţiile gamma şi cele de neutroni. Acestea pot să distrugă structurile celulare şi moleculare, sau le modifică funcţiile, afectează informaţia genetică. Celule care până atunci erau parte din organism şi îndeplineau anumite funcţii devin corpi străini. Unele încep să producă substanţe toxice. Alte celule astfel modificate pot să se înmulţească la nesfârşit, ducând la apariţia cancerului. Când sunt puţine, organismul are instrumentele necesare de luptă şi le înlătură. Dar atunci când corpul este iradiat, apar o mulţime de astfel de celule aberante, care devin o povară enormă pentru sistemul imunitar. Un fel de organism străin în organismul propriu. În acel moment, toate mecanismele de apărare sunt activate, pentru a lupta împotriva „intrusului” care se află în corp, iar funcţiile auxiliare, precum creşterea şi menţinerea părului, înlăturate. Dacă radiaţia a fost foarte puternică, după câteva zile sau săptămâni, grupuri întregi de celule şi ţesuturi încep să moară, apar hemoragii interne. De obicei, cele mai afectate sunt vasele de sânge, intestinele şi măduva oaselor, aceasta din urmă putând să se lichefieze. Din cauza că radiaţia are efecte diferite asupra diferitor celule, niciodată nu ştii care sistem va ceda primul şi în ce fel va veni moartea.

Una dintre victimele Cernobâlului spunea: „Nu-mi mai este frică de moarte. De moartea însăşi. Dar nu ştiu cum o să mor. Prietenul meu a murit. S-a făcut mare, gras, ca un butoi. Iar vecinul meu – şi el a fost acolo, el manevra o macara. S-a făcut negru ca smoala şi mic, aşa încât purta haine de copil. Eu nu ştiu cum o să mor. Dar ştiu asta: nu rezişti mult cu diagnosticul pus mie. Dar aş vrea să simt când se întâmplă. Ca atunci când primeşti un glonte în cap. Am fost şi în Afghanistan. Era mai uşor acolo. Pur şi simplu te împuşcau.”

Unul dintre supravieţuitori, Ivan Şavr, povestea cum după 45 min de lucru la stins incendiul pe acoperişul reactorului, a avut loc o explozie, urmată de o lumină albastră puternică şi o „bilă de foc” ce a acoperit lumina lunii. A leşinat şi s-a trezit peste 3 zile într-un spital din Moscova alături de 45 de prieteni şi împreună glumeau despre radiaţii şi atunci unuia dintre pompieri a început să-i curgă sângele pe gură şi pe nas şi pielea i s-a făcut neagră şi a murit.

Din echipa ce a fost la centrală în acea seară, unii dintre cei care au fost iradiaţi au fost salvaţi până la urmă cu transfuzii şi operaţii de schimbare de măduvă, dar nu s-au recuperat în totalitate niciodată. Alţii au avut parte de morţi teribile. Au suferit dureri îngrozitoare. Sistemul digestiv era distrus de spasmele frecvente, vomă şi diaree. Membranele şi mucoasele se uscau şi se dezintegrau. Pielea de pe ei murea şi la sfârşit mureau şi ei. Soţia şefului de tură Akimov îl descria după moarte ca fiind mumificat -  pielea neagră ca tăciunele, corpul său uscat şi fără de viaţă nu cântărea mai mult ca al unui copil. Membrii echipei trimise de Diatlov în recunoaştere, care au privit de sus înspre reactorul descoperit au murit după 2 săptămâni. Din cauza radiaţiilor, culoarea ochilor unuia dintre ei s-a schimbat din căprui în albastru, iar inima altuia era acoperită de băşici cu puroi. Respiraseră atât de mult iod radioactiv (un izotop periculos al iodului din natură) încât tiroidele lor au emis timp de câteva zile radiaţie gamma la 100-150 roentgen, un nivel extrem de periculos pentru cei din jur. Au fost şi ei îngropaţi în sicrie de plumb cu capacele sudate, aşa încât corpurile lor în descompunere să nu ajungă la apele subterane.

În noaptea exploziei reactorului, în jur de 600 de muncitori la centrală şi pompieri au încercat să controleze dezastrul în costume de protecţie insuficiente sau inexistente. Aceşti oameni au aruncat înapoi în reactor materiale radioactive şi au luptat cu focurile care erupeau peste tot. Focurile au fost stinse de 37 de pompieri pe parcursul întregii nopţi. 31 din ei au murit în decurs de 3 luni din cauza iradierii acute.

Evacuarea

La puţin timp după explozie, Departamentul Pentru Afaceri Interne Pripiat, inclusiv membri ai miliţiei şi KGB, au avut o primă întâlnire, la 2:15 în noaptea catastrofei, iar prima decizie a fost aceea de a interzice orice trafic nenecesar în şi din oraş. Prioritară era “menţinerea ordinii”.

A fost evacuat Pripiat-ul. În timpul evacuării, oamenilor li s-a interzis să-şi ia cu ei animalele de casă. Deşi suferinzi şi puternic iradiaţi, mulţi câini au fugit în urma autobuselor, atât cât au putut, dar până la urmă s-au întors în oraş, care însemna deja “în sălbăticie”. Un grup de vânători locali a fost trimis să omoare animalele. Pe 29 aprilie, străzile Pripiatului erau pline de cadavre radioactive. Au fost strânse şi duse la gunoişte.

Ulterior, în decurs de 3 luni au fost evacuate şi toate satele din zona contaminată, inclusiv oraşul Cernobâl, aflat la 15 kilometri de centrală. În total, au fost contaminaţi aproape 160000 km² în Ucraina, Rusia şi Belarus, adică o suprafaţă mai mare de 4 Moldove sau aproape 2/3 din România. O zonă de 30 km în jurul centralei a fost închisă circulaţiei. În total, peste 350000 de oameni au fost evacuaţi, iar 200000 continuă să trăiască în zone cu radiaţie peste media de siguranţă.

Se poate spune că locuitorii Pripiat-ul au avut şi un pic de noroc. Norul radioactiv a trecut în principal pe lângă oraş, nu prin oraş, iar zilele de după explozie au fost fără ploaie. O ploaie ar fi făcut ravagii, aducând tot praful radioactiv pe pământ. Însă vânturile au purtat cea mai mare parte a norului radioactiv spre Belarus, unde se estimează că a lăsat cam 50% din particule, iar apoi spre Ţările Scandinave, Europa de Vest şi în toată lumea. De 2 ori a făcut înconjurul Pământului. Cele mai afectate au fost Ucraina, Belarus şi Rusia.

Lichidarea

În zilele de după explozie, din elicoptere s-au aruncat peste reactor materiale anti-radiaţii. Curând, a apărut frica de o nouă catastrofă. Sub reactor era un bazin ce făcea parte din sistemul de siguranţă şi care după catastrofă şi intervenţiile împotriva incendiilor era plin cu apă din cauza ţevilor sparte şi a substanţelor ignifuge aruncate de pompieri. Când miezul nuclear a început să topească betonul de la baza reactorului, formând un material semi-lichid asemănător lavei, a apărut pericolul ca acesta să ajungă până la acel bazin şi să producă o nouă explozie puternică. Trei voluntari au intrat în apa radioactivă pentru a deschide porţile de evacuare – Alexei Ananenko, care ştia unde sunt valvele, Valeri Bezpalov şi Boris Baranov, care le făcea lumină cu o lanternă. Lanterna a cedat imediat. Se presupune că unul din ei n-a mai reuşit să ajungă la valve, murind pe drum, dar în final, porţile au fost deschise, iar apa evacuată. Nici unul dintre cei trei nu a fost găsit vreodată.

După evacuarea apei, apărea un nou pericol – ca miezul să ajungă la apele subterane. Pentru a evita acest lucru, s-a decis îngheţarea solului de sub reactor, s-au săpat tuneluri pe sub clădire şi s-a pompat azot lichid. În jur de 25 de tone de azot lichid pe zi erau necesare pentru a păstra solul îngheţat la -100 de grade.

Pentru a arunca de pe acoperiş în reactor cele mai radioactive deşeuri, au fost aduşi soldaţi, mulţi dintre ei tineri recruţi, care lucrau în schimburi de câte 2 minute, în echipe de câte 3, dintre care un coordonator. Două minute, pentru că în acest interval de timp un om (îmbrăcat în echipament de protecţie greu) se expunea unei intensităţi a radiaţiilor cât pentru o viaţă. Mai mult sau mai puţin, în dependenţă de persoană. Doi ani de armată în schimbul a 2 minute pe acoperiş. Majoritaea erau optimişti, că aveau să-şi termine atât de repede stagiul militar, iar pericolul le părea minor. Pentru mulţi dintre ei, un păhărel de vodkă înainte de a urca sus era “de leac”.

În afara zonei accidentului însă, lucrurile stăteau altfel.

Pe 1 mai, la Kiev, aflat la 120 km de centrală, şi în toate celelalte capitale unionale, partidul şi-a ţinut preţioasele parade militare. Până în decembrie 1986, peste reactor a fost construit un “sarcofag”, pentru a-l izola. Din cauza radiaţiei intense, acesta a fost construit de la distanţă, cu macarale, astfel că a rezultat o construcţie destul de şubredă. De altfel, termenul “de garanţie” era de doar 20 de ani. Casele din satele cele mai afectate au fost puse la pământ şi îngropate. 150000 de metri cubi de sol radioactiv a fost decopertat. S-au făcut 17 kilometri de baraje pentru a preveni deversări radioactive în râul Pripiat, un mare afluent al Niprului, şi principala sursă de apă potabilă a Ucrainei.

În zona centralei, era o pădure de conifere. După explozie, acele copacilor s-au făcut roşii, iar apoi au căzut. Pădurea roşie, radioactivă, a fost tăiată în întregime, iar copacii îngropaţi. Pinii şi brazii au aproximativ aceeaşi sensibilitate la radiaţie ca şi oamenii.

Maşinile folosite pentru aceste lucrări au rămas în Zonă, împreună cu cele peste 20 de milioane de tone de deşeuri radioactive. Chiar şi după 20 de ani, nivelul de radioactivitate a maşinilor este de 10-30 roentgeni/oră, foarte periculos pentru om. Nu toate gropile de deşeuri au fost marcate pe hartă.

Un an de la explozie, lângă centrală încă se lucra, iar locul era împânzit de soldaţi cu măşti de gaze şi costume negre de cauciuc.

În total, peste 600000 de oameni din URSS au lucrat la curăţirea zonei şi la reducerea efectelor radiaţiei de la Cernobâl. Circa 226000 au lucrat în zona de 30 km în 1986-1987, adesea cu echipament de protecţie minimal.

După ani de la catastrofă, unul dintre pompierii care au participat la stingerea incendiului şi  lichidarea consecinţelor Cernobâlului a fost întrebat dacă ştia de pericolul pe care îl prezenta lucrul său. A răspuns: „Sigur că ştiam! Dacă am fi urmat regulile, nu ne-am fi apropiat niciodată de reactor. Dar era o obligaţie morală – datoria noastră. Eram ca nişte kamikaze.”

Radiofobia

La început a fost „steaua Pelin”, apoi moartea oribilă, tăcerea autorităţilor şi parada. La o săptămână după accident, după oamenii care fuseseră expuşi unor niveluri ridicate de radiaţie, inclusiv populaţia evacuată, au început să prezinte serioase probleme de sănătate, au apărut frica şi panica, amplificate şi de informaţiile prudente şi incomplete apărute în presă.

Cei ce veneau din zona Cernobâl erau priviţi ca nişte ciumaţi şi chiar doctorii, care ştiau ce înseamnă să fii iradiat, se adresau ca unor bolnavi infecţioşi, deşi era clar că nu erau şi nu puteau fi.

Unul dintre lichidatori povesteşte: “Am ajuns la destinaţie şi ne-am scos echipamentul. Căpitanul ne zicea: “E doar un accident. S-a întâmplat demult. Trei luni. Nu mai e periculos.” Sergentul spunea: “E în regulă. Doar să vă spălaţi mâinile înainte de masă”. Eu măsuram nivelul radiaţiei. Atunci când se însera, la mica noastră staţie veneau nişte băieţi cu maşinile şi ne dădeau bani, ţigări, vodkă. Şi apoi ne lăsau să stăm printre lucrurile confiscate. Şi ei îşi împachetau lucruri. Unde le duceau? Probabil la Kiev şi Minsk, la pieţele de produse la mâna a doua. Noi aveam grijă de ceea ce lăsau în urmă – rochii, bocanci, scaune, acordeoane, maşini de cusut. Le îngropam în şanţuri – le spuneam “morminte comunale”.

M-am întors acasă, am mers să dansez, am cunoscut o fată care-mi plăcea şi i-am propus “să ne cunoaştem mai bine”. Ea mi-a zis: “La ce bun? Eşti un Cernobâlit acum. Mi-ar fi frică să-ţi port copiii.”

Nici evacuaţii din Pripiat nu au avut o soartă mai bună. Deşi li s-au dat case noi şi locuri noi de muncă sau pensii mari, erau priviţi cu teamă de ceilalţi şi aveau ataşat un stigmat.

Unul dintre lichidatori, un pompier decorat ca erou la 10 ani de la accident recunoaşte că a rămas foarte discret în privinţa persoanei sale, iar vecinii săi nu ştiu cine e. Nu e nici pe departe un caz unic.

După 1986, s-a construit Slavutici, un nou oraş pentru lucrătorii de la centrală (reactoarele 1-3 au continuat să lucreze până la începutul anilor 2000), la marginea zonei de 30 km, iar mulţi dintre foştii locuitori ai Pripiatului au ales să se mute acolo. În Slavutici, nivelul radiaţiei era ţinut sub control, toate străzile fiind zilnic spălate de câteva ori, însă în jur, zona era la fel de periculoasă. În fiecare zi, un tren cu geamurile închise ducea lucrătorii din oraş spre centrală. Slavutici devenise un nou Pripiat, la fel de elitist ca şi predecesorul. O parte din locuitori au venit aici pentru că oraşul oferea condiţii mult mai bune decât restul URSS, apoi Ucraina de tranziţie, dar mulţi au venit şi din cauza felului în care erau priviţi de lumea din jurul lor. În Slavutici, nimeni nu era stigmatizat şi izolat. Toţi ştiau ce însemna Cernobâl. Erau la fel.

continuă cu: Lunga noapte a Cernobâlului, partea III

Aurora Nucleară

În acea noapte, oamenii din Pripiat, treziţi de explozie, priveau cu uimire, o uşoară nelinişte, dar şi curiozitate spre norul luminiscent ce răsărise deasupra centralei. Albastrul luminii lui Cerenkov, amestecat cu nuanţele de alb, oranj şi roşu ale prafului radioactiv, vibrând în focul ce învăluia reactorul… era frumos. Semăna cu o Auroră Boreală. Ceea ce părea a fi un simplu accident, doar un incendiu poate, nu neliniştea privitorii, care ieşiseră din case, căutându-şi locuri mai bune de privit. Mulţi dintre ei au urcat pe clădirea de 16 etaje, cea mai înaltă din oraş, cu o vedere excelentă spre centrală, pentru a urmări spectacolul de acolo. Era uluitor. În câteva ore, norul radioactiv s-a disipat, a fost luat de vânt şi a devenit invizibil pentru ochi.

Când a auzit exploziile, Diatlov, inginerul şef secund şi supraveghetor al experimentului din 26 aprilie, de la Cernobâl, nu a crezut că reactorul fusese distrus. S-a încăpăţânat să nu creadă. Era imposibil. Reactorul nu putea exploda. Pur şi simplu, nu se putea întâmpla aşa ceva!

Dar atunci când doi dintre membrii echipei au ajuns imediat după acele zgomote asurzitoare la camera reactorului şi au privit pe după uşa de metal, au văzut cerul înstelat, o coloană de aburi şi lumina albastră a aerului ionizat de radiaţie, ieşind din miezul nuclear şi proiectându-se spre cer, în infinit. Unul dintre ei, mai tânăr, a stat să admire acea lumină. I se părea extraordinar de frumoasă, dar în tot acel timp în care privea, era iradiat cât pentru o viaţă. În spate, reactorul era numai ruine. Când i-au spus lui Diatlov, acesta iarăşi nu a crezut şi a trimis trei oameni. Nu era posibil. Nu se putea întâmpla aşa ceva!

În momentul în care au ajuns deasupra reactorului, cei trei au simţit în gât gustul metalic al radiaţiei şi împunsături ca de ace pe pielea feţei. În cele câteva minute în care au privit de sus spre miezul reactorului au fost iradiaţi cât pentru câteva vieţi. Au văzut şi ei luna şi stelele, nucleul strălucitor al reactorului şi dezolanta imagine de dărâmături şi moloz.

Şi poate că au înţeles atunci dimensiunea catastrofei. Că vor muri. Nu doar ei, ci mulţi, mulţi alţii, că acea catastrofă imposibilă se întâmplase cu adevărat. Şi, în timp ce simptomele de greaţă şi vomă începeau să apară, iar sistemul imunitar făcea deja primele eforturi de luptă împotriva unui duşman invizibil şi destructiv, încercând să apere ce mai rămăsese viu şi sănătos, nedesfigurat, nears, nedegenerat, i-au transmis şi ei lui Diatlov oribila veste. Dar nu a crezut nici atunci.

Şi a ieşit el însuşi afară, în faţa reactorului şi atunci a văzut bucăţile fumegânde de grafit împrăştiate peste tot, iar în mintea lui, în care negarea se amesteca deja cu disperarea, încerca să descopere de unde ar fi putut să vină aceste bucăţi de grafit. Nu din reactor. Numai nu din reactor!

Dar de acolo erau. La 26 aprilie 1986, la ora 1:23:44 noaptea, reactorul numărul 4 al centralei atomoelectrice din Cernobâl a explodat, în urma unui experiment eşuat, a unor grave greşeli umane şi erori de proiectare.

Mayak

Uniunea Sovietică avea deja experienţa unei catastrofe nucleare, mai puţin cunoscută în prezent, ţinută în mare secret faţă de public până în 1992 -  explozia de la Uzina de reprocesare nucleară Mayak, din 1957, din regiunea Celiabinsk. Uzina producea şi arme nucleare, dar catastrofa a avut loc din cauza unui rezervor de deşeuri. Atunci, deflagraţia, aurora şi ploaia nucleară au ucis direct cel puţin 200 de oameni, iar alţi 470000 au fost iradiaţi. Câţiva ani mai târziu, când a secat lacul Karaciai, ce servea drept rezervor de depozitare a deşeurilor radioactive, vântul ce a purtat particulele radioactive a afectat alţi peste 400000 de oameni. În total, unele estimări susţin că circa 123000 de oameni au murit din cauza radiaţiilor în decursul anilor de după accident. Între ei, şi mulţi tineri – medicii de la spitalul din Celiabinsk erau alarmaţi de creşterea numărului de cazuri de cancer tiroid în rândul copiilor începând cu 1957.

Peste 10000 de oameni au fost evacuaţi din case, dar nimeni nu le-a explicat nimic. Institutul de Biochimie a făcut controale regulate cetăţenilor pentru a determina nivelul radiaţiei începând cu acel incident, dar nimeni nu le-a spus cauzele bolilor – nu aveau voie. Celor iradiaţi nu li se spunea ce fel de boală îi macină, iar când mureau, medicii nu aveau voie nici să scrie că au murit de cancer sau vreo boală asociată radiaţiilor.

În rândul populaţiei apăruse panica şi frica de această nouă boală ce le decojea feţelele şi mâinile şi îi omora atât de uşor. Numărul cazurilor de cancer a crescut. Cei ce treceau cu maşina prin acea zonă după incident, povesteau că regiunea era pustie, iar la intrare semne de circulaţie cereau şoferilor să-şi închidă geamurile de la maşină şi să nu oprească, indiferent de motiv.

În timpul URSS, nu s-a dat nici o explicaţie. Occidentul şi SUA puteau doar bănui ce s-a întâmplat, dar nu ştiau nimic sigur. Când era vorba de armament, secretomania era legea de comunicare.

O investigaţie jurnalistică la începutul anilor ’90 descoperea o imagine dezolantă a comunităţii din zonă. Oamenii murmurau… „Nu sunt multe naşteri, femeile nu doresc să aibă copii. Cine are nevoie de mai mulţi handicapaţi?” „Suntem cu toţii bolnavi. Iar copiii.. sunt o generaţie pe moarte”, spune una dintre mame. „Suntem doar nişte cobai. Nu le pasă deloc de noi”.

Se filmează… raze gamma

La Cernobâl nu se făceau arme, iar URSS era deja la începutul perioadei Perestroikăi şi a Glasnosti-ului (Transparenţă). Dar în legătură cu această catastrofă, autorităţile n-au scos o vorbă. Se zice că deoarece nu aveau o imagine clară asupra magnitudinii dezastrului. Sau că au dorit să nu creeze panică în rândul populaţiei. Sau mai degrabă pentru că n-au vrut să strice parada de 1 mai. Totul e însă foarte confuz.

În dimineaţa de după accident, locuitorii Pripiatului nu erau prea îngrijoraţi. Au trecut prin rutina matinală şi s-au îndreptat spre staţiile de autobus, pentru a merge la muncă, mulţi dintre ei, spre centrală. Treptat, staţiile s-au umplut, dar autobusele întârziau. Era ceva neobişnuit. În acea zi, la reactorul 4 al centralei au ajuns doar lucrătorii serviciilor de siguranţă, pompierii, soldaţii şi inginerii care aveau cunoştinţele necesare despre construcţia reactorului şi puteau ajuta la contracararea consecinţelor exploziei. Doar un accident, nimic grav, spuneau autorităţile. Anunţul oficial era liniştitor: „La Centrala de la Cernobâl, a avut loc un accident. Unul dintre reactoarele atomice a fost deteriorat. Celor afectaţi li se va da ajutor. A fost stabilit un comitet de investigaţie.” Însă liniile telefonice fuseseră deconectate. Oamenii cu funcţii în partid îşi luau familiile şi plecau din localitate în tăcere. Un post de poliţie controla traficul în şi din oraş. Populaţia însă nu era alarmată. Poate doar surprinsă de faptul că acea zi de sâmbătă era puţin cam călduroasă pentru sfârşitul de aprilie. Incidentul de la centrală mai mult suscita curiozitatea decât îngrijora.

Un film realizat în acea zi arată cuplurile care ieşeau cu copiii în cărucioare la plimbare. Femeile îmbrăcate în rochii uşoare de vară se întâlneau sub umbreluţele vânzătorilor. Micuţii băteau mingea pe un teren prăfos. Oraşul e plin de verdeaţă, are un parc de distracţii, cu tiribombe şi carusel. Imaginea e aproape idilică. Şi totuşi, privitorul îşi poate da seama că ceva nu e în regulă. Spoturi albe apar din timp în timp pe film. Urme de la radiaţiile gamma. Se vede acea scenă a unui oraş fericit, iar în acelaşi timp, acele puncte şi cercuri albe, aparent nesemnificative, spun o altă poveste.

Într-un alt cadru, doi ofiţeri în camuflaj şi cu măşti de gaze pe faţă abordau un bărbat în haine civile, evident surprins de întâlnire. Vehicule militare treceau pe bulevardele Pripiat-ului, iar soldaţi în uniforme verificau nivelul de radiaţii al roţilor blindatelor. Străzile oraşului erau spălate de maşinile de apă, lăsând în urmă băltoace în care se bălăceau păsări. De pe clădirea de 16 etaje a oraşului, centrala apărea învăluită în fum şi pâclă.

Singurul mesaj privind securitatea cetăţenilor a fost de a închide ferestrele şi a nu merge prea mult prin soare. Copiilor li s-a spus să meargă de la şcoală direct acasă, să nu petreacă timp pe afară. Cu toate acestea, o profesoară a mers cu clasa până la podul de la intrarea în oraş, de pe care se vedea cel mai bine reactorul distrus şi chiar miezul nuclear.

Oraşul ce a trăit 16 ani

Spre seară, au apărut şi primele cazuri de intoxicare cu radiaţii între cei care făcuseră plajă sau se expuseseră prea mult la soare. În aceeaşi seară, în Pripiat a sosit comisia guvernamentală şi la orele 22, a decis evacuarea oraşului începând cu a doua zi, ora 14. Au fost aduse peste 1216 autobuse de la Kiev şi timp de 3 ore, toată populaţia civilă din localitate a fost transportată în afara zonei de pericol. Li s-a spus că pleacă pentru 3 zile şi să-şi ia doar lucrurile de strictă necesitate. Au plecat pentru totdeauna.

Pripiat-ul era un oraş de elită, al atomiştilor, oraşul de care erau mândri. Se poate spune chiar că era un oraş cosmopolit, cu locuitori de 164 de naţionalităţi. Era un oraş verde, în care se trăia bine, cu multe parcuri, săli de sport, hoteluri, bazine, cinema de noapte, cu magazine ce lucrau non-stop şi nu duceau lipsă de produse, spre deosebire de URSS-ului acelor timpuri. Fusese început odată cu centrala, în 1970. Kievenii obişnuiau să vină aici la sfârşiturile de săptămână, la odihnă. În momentul accidentului, avea în jur de 50000 de locuitori. Pripiat-ul a trăit doar 16 ani. În registrele civile ce atestă schimbările populaţiei sunt înregistrări de la începutul anilor ’70 şi până la 26 aprilie 1986. Sunt consemnate 16 nunţi în acea zi.

Ştiri din Suedia

Primele ştiri despre evenimentele de la Cernobâl nu au venit de la autorităţile din URSS, care au tăcut chitic, ci din Scandinavia. Măsurătorile nivelului de radiaţie de la o centrală atomoelectrică suedeză au arătat niveluri mult prea ridicate la două zile de la incident. La început, suedezii au crezut că este vorba de o scurgere de la centrala lor. Apoi au făcut măsuratori şi la alte centrale. Atunci când au văzut că totul este în regulă, au urmărit direcţia vânturilor din ultimele zile şi şi-au dat seama că ceva se întâmplase în URSS. Unii susţin că dacă Occidentul nu cerea explicaţii sovieticilor pentru acel nor radioactiv, ei ar fi păstrat totul în secret, aşa cum făcuseră şi la Mayak. Mihail Gorbaciov, prim-secretarul Partidului Comunist la acea vreme, a susţinut însă într-o cuvântare din 2006 că nu au dat nici o ştire pentru că nu aveau o imagine clară asupra magnitudinii fenomenului şi s-au temut ca populaţia să nu intre în panică. Câteva ştiri „cuminţi” despre accident au început să apară şi pe teritoriul republicilor unionale. Că a fost un accident. Că pompierii luptă cu focul. Nu s-a spus nimic despre evacuarea oraşului, despre norul radioactiv şi pericolul pe care l-a declanşat, sau despre victimele radiaţiilor. Abia peste 2 luni, au început să vorbească despre evacuarea oraşului Pripiat şi a zonei din jur, iar peste un an, despre dezastrul radioactiv. Varianta oficială sovietică a fost că explozia a fost cauzată de o eroare umană. Au fost găsiţi şi nişte ţapi ispăşitori – toţi cei care erau în tura de noapte în care s-a întâmplat catastrofa au fost închişi, îndiferent de vină. Occidentalii susţineau că dimpotrivă, cauza era în deficienţe de proiectare. Abia după căderea URSS s-au putut reconstitui în mai mare detaliu evenimentele acelei zile şi magnitudinea dezastrului de mai apoi.

Partea a doua la: Lunga noapte a Cernobâlului, partea II
Partea a treia la: Lunga noapte a Cernobâlului, partea III

[Aici e primul articol din serie, cu alte imagini şi descrierea câtorva tehnici de fotografiere a fulgerelor]

UPDATE: N-am văzut încă Bucureştiul atât de flocăit de o furtună. Pe Kiseleff, între Victoriei şi Arcul de Triumf, dar şi pe străzile laterale erau maldăre de crengi rupte şi chiar şi o maşină zdrobită de un copac.

Zilele trecute i-am ţinut companie unui prieten venit de la Chişinău la un unchi de-al său. Omul a scos un urcior cu vin şi ceva „zacuscă”, dar când să toarne în pahare au început discuţiile despre politică. Unchiul era indignat de faptul că studenţii de la Chişinău, mânaţi de Opoziţie, au vandalizat şi apoi au dat foc celor două instituţii de stat. Am încercat să-i spunem că lucrurile nu sunt tocmai aşa cum crede el, dar s-a înfuriat pe noi, a răsturnat urciorul şi ne-a arătat poarta. În drum ne-a ajuns şi o şapcă care a zburat peste poartă. La câţiva paşi am mai fost beşteliţi de unul din vecinii moşului, iar spre seară mai că nu m-am luat de păr cu un unchi de-al meu.

Povestea nu este una singulară. Ceva asemănător am păţit şi noi de Paştele Blajinilor, dar cu acea ocazie disputa s-a terminat fără excese de agresivitate.

Frica de diversitate este cea care îl conduce pe acest fel de sătean să evite cu îndârjire orice dispută. El intuieşte că în cazul unei competiţii libere de idei, s-ar afla în inferioritate. De asemenea, conştientizează că faptul că are acces la atât de puţine surse de informare şi în general – la atât de puţine, îl pune într-o poziţie de inferioritate faţă de ceilalţi – mai ales “orăşenii”, “modernii”, “naţionaliştii” (care sunt de regulă din elite) etc. De asta, nesiguranţa din sufletul său îl face să creadă că orice opinie diferită de a sa este de fapt un afront; un al mod de a i se spune că e prost. El votează pentru PCRM şi îl priveşte aproape cu divinaţie pentru că PCRM îi oferă o singură alegere, un sistem care nu îl provoacă în vreun fel şi nu îi atacă niciodată egoul. Oamenii pe care îi vede la televizor îi dau tractoristului idei că şi unul ca el ar putea fi preşedinte. Chiar dacă e o scară de valori bazată pe linsul fundurilor. Aşa că ce-i rămâne decât să îşi protejeze cu îndârjire şi chiar agresivitate sistemul care-i dă iluzia că e şi el băgat în seamă, în care construieşte alături de alţii ca el o Moldovă “stabilă şi prosperă”? Construieşte, nu “ca alţii care doar vorbesc şi nu fac nica.”

În celălalt sistem e prea complicat. Prea multe idei, opinii, discuţii…

La fel sunt şi comuniştii. Doar majoritatea s-au format tot în medii rurale, într-un sistem care descuraja varietatea de opinii. Majoritatea şi-au obţinut posturile prin loialitate, mai puţin prin competiţie. Aceştia sunt la fel de incapabili de dialog, şi au frica de alte opinii. În plus, se mai tem şi să-şi piardă averile şi poziţiile importante pe care le-au câştigat atât de greu (în ce alt regim le-ar mai fi putut obţine?).

Un personaj precum cel descris mai sus apare în Taxi Driver de Scorsese, iar în varianta rusească, într-o formă un pic romanţată în Taxi Blues, un film de Pavel Lungin din 1990, din perioada dezintegrării URSS, ce tratează conflictul dintre 2 lumi. Pe de o parte, taximetristul Şlâhov, disciplinat, bine făcut, sovietic, nu prea deştept, dar descurcăreţ, îşi exprimă sentimentele fizic, făcând exerciţii, lovind sau chiar bătând. De cealaltă, saxofonistul Lioşa (Alexandr), alcoolic, instabil, dar foarte talentat, se exprimă cântând la instrumentul său. Lioşa are o mulţime de prieteni, e cuceritor şi foarte iubit. Datorită unor circumstanţe, între cei 2 se dezvoltă o relaţie de interdependenţă, dar şi una “love-hate”. La un moment dat, după o mulţime de aventuri, Lioşa reuşeşte să devină celebru, pleacă în America, după care se întoarce pentru un concert la Moscova, luat pe braţe de fani. În scena de mai jos, Şlâhov îşi petrece ziua de naştere, după întoarcerea la Moscova a lui Lioha. Întregul fragment merită privit, dar partea despre care vorbesc începe la 3:46 -

Între Voronin şi taximetristul Şlâhov există puţine diferenţe. Una este aceea că Voronin are un alt statut social. E preşedinte, dar aceasta nu-i potoleşte dorinţa de a fi mai mare (ca Ştefan cel Mare), un fel de semizeu iubit de tot poporul, ca o compensare pentru alte lipsuri pe care le are. Pentru Voronin, cel mai mare păcat al unei Opoziţii reale şi sincere, este acela că îi demonstrează că de fapt, nu chiar tot poporul îl iubeşte, îi spulberă iluziile. O opinie diferită de a sa e o ofensă doar pentru că e diferită. Voronin nu dă cu toporul. Are instrumente mai elaborate. Dă cu SIS-ul şi cu tot aparatul administrativ, politic şi mediatic pe care îl are. Dar în esenţă, este la fel ca Şlâhov. Opoziţia n-are de ce să-şi facă vreo speranţă în privinţa lui şi a partidului pe care îl conduce, sau să creadă în promisiuni. Dacă se va vota preşedintele, Voronin nu îi va ierta pentru bătaia de cap pe care i-a dat-o cu “votul de aur”.

În film, până la urmă, Şlâhov a simţit muzica lui Lioha, a înţeles o parte din lumea ce-i era înainte inaccesibilă. Voronin însă, nu mai are nici o şansă de a se schimba. Pentru că nu are nici un motiv. Doar e la putere. Semizeul fricoşilor.

1.  C. vrea să facă cei mai buni biscuiţi din lume pentru iubitul ei. Cumpără de la magazin tot de ce are nevoie şi îşi rezervă câteva ore de seară pentru asta. Primele rânduri de prăjituri nu prea ies, dar ultimele arată superb. C. le selectează pe cele mai frumoase şi le pune într-o farfurie la balcon. Le înveleşte într-un prosop, pe care îl lasă puţin deschis, ca prăjiturile să se răcească, căci sunt mai gustoase reci. Închide ferestrele peste noapte. Dimineaţa, se scoală şi merge imediat la biscuiţii ei, să vadă cum i-au ieşit. Îi descoperă invadaţi de furnici.

2. “Frigul din ultimele zile a făcut prima victimă. Un motociclist a murit îngheţat pe Autostrada 4 şi după moarte a continuat să conducă 90 km. Doi poliţişti care patrulau i-au semnalizat să se oprească şi întrucât nu a reacţionat, l-au urmărit. Au condus pe lângă el şi l-au mustrat pentru atitudinea sa. Întrucât acesta nu mişca, ei şi-au dat seama că ceva nu e în ordine.”

3.  “O femeie s-a aruncat într-un bazin plin de crocodili flămânzi într-un zoo, care la acea oră era plin de vizitatori. Conform mărturiilor, atunci când primul crocodil a atacat-o, femeia l-a îmbrăţişat.  Crocodilii au devorat trupul femeii în câteva minute, iar ea nu a scos nici un zgomot.”

Mai jos, un dialog cu Arcadie Rusu, regizorul spectacolului “Promised Land”.

Ce te-a făcut să alegi calea teatrului şi a coregrafiei?
Am făcut liceul în Botoşani şi am jucat în trupa de teatru a liceului, cu care am şi luat de vreo 2 ori premiul între licee pentru cel mai bun spectacol. În clasa a 12-a mi s-a propus să fac coregrafia unui spectacol. Mi-a plăcut atât de mult, încât mi-am zis că asta ar trebui să fac pe viitor. De acolo a pornit. De aceea am venit în Bucureşti. Eram deja în România. Îmi era mai greu să mă întorc în Moldova, sau să plec în afară. Singura facultate de coregrafie din ţară era la UNATC. Mai este una particulară, dar nu ştiu cum stau lucrurile acolo.
N-aş zice că Facultatea de Coregrafie de la UNATC e chiar perfectă – la urma urmei, unde găseşti aşa ceva? Poate nu ai întotdeauna condiţiile de care ai nevoie, sau cursurile pe care le vrei, însă ceea ce e important este că nu impune un anumit stil de a face spectacole. Fiecare trebuie să-şi descopere propriul stil. Asta e şi frumos, şi greu. E frumos că eşti pus în situaţia să te dezvolţi şi să te descoperi singur. Aceasta este o cale mai lungă, dar parcă mai sigură decât aceea în care cineva îţi dă totul şi te construieşte ca pe o copie fidelă a sa. Dacă ai o clasă şi îţi conduci studenţii după un stil anume, aceştia pot să devină nişte mici roboţei. Un exemplu interesant în acest sens ar fi Constantin Brâncuşi, care a ajuns la Paris şi a frecventat atelierele lui Rodin. Era foarte încântat de ceea ce făcea Rodin, dar la un moment dat a plecat pentru că era atât de fascinat, încât simţea că riscă să devină o copie a lui Rodin, să se alimenteze doar din ceea ce face el. Brâncuşi a devenit ulterior la fel de mare, chiar mai mare decât Rodin, sculptând într-un stil propriu. Şi asta contează cel mai mult – munca cu tine însuţi.
Contează foarte mult şi anturajul în care te dezvolţi. În facultate, am căutat tot timpul să lucrez cu oameni care simt ceva profund legat de viaţă. Cărora ai ce să le dai şi care au ce să-ţi dea ţie. Am lucrat şi cu basarabeni, şi cu bucureşteni, unguri şi chiar japonezi. O întâlnire foarte importantă a fost cea cu Attila Bordas, trei ani în urmă; acum, el e practic interpretul meu de bază. Amândoi aveam o mare dorinţă de a face teatru şi coregrafie, aşa că am format o echipă şi am lucrat foarte mult împreună. Am ajuns să repetăm noaptea în facultăţi, să repetăm atunci când prindem săli, să repetăm pur şi simplu… şi nu a contat că suntem obosiţi, nu a contat nimic. A contat să facem noi ceva pe bune, să nu ne pierdem ca oameni, să nu devenim nişte tipi care-şi pun eşarfă la gât şi se consideră artişti.
Un om cu care am lucrat şi probabil că o să mai lucrăm pe viitor, şi de la care am învăţat foarte multe este Gigi Căciuleanu. Este un mare om al dansului. Aici în Bucureşti am întâlnit oameni foarte talentaţi, precum scenografa cu care lucrez, Ioana Paşca, o fată foarte ambiţioasă şi talentată. La vârsta ei lucrează foarte mult şi bine.

Faptul că vii din Basarabia îşi pune cumva amprenta în modul tău de a face teatru?
Într-un fel mai ciudat, s-ar putea spune că da. Deşi nu e neapărat un caz general, studenţii din Basarabia trec de obicei prin nişte momente mai grele decât cei de aici. Au fost vremuri când am aşteptat cu nerăbdare un pachet de-acasă, o bursă. Au fost altele şi mai grave. Iar teatrul se face cumva din probleme.
În plus, cred că am şi avantajul că, ştiind limba rusă, pot să citesc Cehov, Stanislavski sau Gogol în original, şi să înţeleg anumite subtilităţi ale limbii şi gândirii lor. Pe mine m-ar tenta să fac la un moment dat un spectacol într-o zonă realistă rusească, însă deocamdată lucrez în alte direcţii, mai apropiate de expresionism.
Dar apropo de întrebare. Cunosc mai mulţi regizori şi actori basarabeni şi îmi pare că sunt oameni cu priorităţi bine definite şi aproape în toţi am văzut că vor să lucreze, că n-au ajuns întâmplător şi că sunt de foarte multe ori deasupra altora. Probabil pentru că sunt departe de casă, au un scop şi îşi găsesc întotdeauna o motivaţie pentru ce ceea ce fac. Bineînţeles că sunt şi excepţii.

Care a fost primul spectacol jucat în faţa unui public larg?Despre ce era?
Primul spectacol cu care am ieşit pe scenă la studioul Casandra a fost Mind Control. A fost un spectacol destul de reuşit. Am obţinut şi premiu cu el, pentru cea mai bună creaţie coregrafică, în cadrul galei absolvenţilor.
Lucrez în aşa fel încât să construiesc un fir al spectacolului de la început până la sfârşit, un fir cu foarte multe surprize, cu timpi teatrali foarte diferiţi, cu foarte multă actorie, nu numai mişcare şi pe acest fir încerc să las fiecărui spectator posibilitatea de a-şi crea propriul fir şi de a-şi personaliza ceea ce se-ntâmplă în scenă, ceea ce vede, în funcţie de experienţa lui de viaţă. Pentru unii poate să fie ceva foarte şocant sau emoţionant în legătură cu unele experienţe pe care le-a trăit. În Mind Control a fost vorba de lumea unui personaj, o lume de care fuge. De fapt, omul care fuge de el însuşi. Şi aproape tot spectacolul arăt ce se întâmplă în mintea lui. La final, personajul poate să privească din 2 puncte de vedere diferite, să facă distincţia dintre lumea imaginată şi realitate şi descoperă că întâmplările din mintea lui sunt de fapt experienţe ale trecutului care l-au marcat foarte mult.
A urmat „Proces cu uşile închise”, un spectacol ce s-a jucat pe scena Ateneului Român. Acesta a fost mai mult un experiment. Am fost foarte tentat să lucrez pe un text, iar aceasta posibilitate s-a ivit când un foarte tânăr poet din Craiova, Tiberiu Neacşu, mi-a încredinţat poemele şi poeziile lui şi eu am făcut din ele un scenariu. A fost un spectacol de teatru, cu text de poezie, muzică live şi dans, în care fiecare personaj vine cu povestea, şi problematica lui. E o atmosfera de ireal, de vis în care personajele trăiesc împreună şi separat în acelaşi timp.
În ultimul spectacol, „Promised Land”, este vorba de absurditatea lumii în care trăim, în care viaţa nu ne mai aparţine pentru că deciziile, de cele mai multe ori, nu ne mai aparţin.

Toate aceste piese ating cumva tema singurătăţii omului…
Abordez foarte mult acest subiect fiindcă este unul foarte generos, care nu se va epuiza niciodată. Evghenii Evtuşenko zicea că „Pe noi, oamenii, poate să ne salveze numai singurătatea.” Singurătatea e situaţia care îţi oferă posibilitatea să priveşti cât mai sincer lucrurile şi, într-un fel te poate salva, pe tine ca om, ca element în această lume, sau, dimpotrivă – sunt multe cazuri în care oamenilor le e frică de singurătate, fug de ei şi aşteaptă de exemplu, să dea un telefon unui prieten şi să iasă la un suc, cu toate că nu se întâmplă nimic în acea seară, iar discuţiile sunt total neînsemnate. E o trecere de timp, o fugă de tine. Singurătatea este posibilitatea de a te cunoaşte cât mai bine. Dacă tu ca om te simţi foarte trist şi nu ştii ce să faci atunci când eşti singur, atunci cred că eşti un om pierdut.
Şi Pina Bausch, pe care o admir foarte mult şi care este printre puţinii de pe lumea asta care pot să facă teatru-dans, şi de la care a pornit practic conceptul de teatru-dans, zice întotdeauna că singurătatea este starea de bază şi exact aşa lucrează şi cu interpreţii ei. Începând de la tema singurătăţii.

Ca tematică, pentru tine singurătatea e mai degrabă o soluţie sau o problemă?
E un mic cocktail. Ar fi şi absurd ca singurătatea să aibă o singură semnificaţie. La un spectacol vin oameni diferiţi, fiecare trebuie să se regăsească la un anumit nivel în ceea se întâmplă pe scenă, aşa că într-un fel, spectacolul este ca o oglindă. Platon zicea că noi avem în noi toate lucrurile şi le ştim, şi anume de aceea ne-am născut, ca să le descoperim. Printr-un spectacol ajuţi de fapt pe oameni să redescopere noi lucruri care există în ei. Un prieten regizor, Radu Corlăteanu, le spune foarte frumos – puncte amorfe. Asta şi sunt, de fapt, iar printr-un spectacol, poţi şi trebuie să le modelezi, să le dai o formă.

Cum e publicul român? Gustă spectacolele de teatru-dans la fel ca şi spectacolele tradiţionale de teatru?
Publicul este curios. Dacă publicul din România gustă telenovele şi se uită la astfel de… producţii, că n-aş putea să le numesc altfel, căci pentru mine film înseamnă altceva, şi se emoţionează şi plânge, atunci la ceva puternic sau şocant, o să reacţioneze la fel. Publicul n-are de unde să aleagă, pentru că spectacole emoţionante, de teatru şi dans există foarte puţine. Mă refer la spectacolele pentru care vii, călătoreşti împreună cu actorii din scenă şi vrei să revii apoi.
Bineînţeles că în alte părţi se joacă mai multe piese, există o concurenţă la nivelul ăsta şi se dezvoltă foarte multe stiluri, fiecare încearcă să-şi caute în primul rând personalitatea sa, iar publicul are de unde să aleagă. Există nişte diferenţe între publicul dintr-o ţară şi alta, dar până la urmă, acelaşi om care nu-şi închide telefonul mobil există din America şi până în Asia. Omul care nu-şi închide telefonul şi care vine o dată în viaţă la teatru şi vine cu chips-uri.
Teatrul e frumos pt că totul se întâmplă live, sub ochii tăi şi dacă uneltele teatrale nu sunt bine folosite şi scenele nu sunt foarte bine construite, atunci nu te ia cu el, te ţine pur şi simplu la distanţă, vezi ceva şi zici – „îmi pare rău, n-am înţeles, nu sunt educat pentru astfel de spectacole, încă nu sunt copt, trebuie să mai vin să-mi dau seama.” De multe ori, publicul se scuză şi încearcă să înţeleagă atunci când nu e nimic de înţeles. Sunt multe cazuri în care nici actorii nu înţeleg ce fac acolo, dar fac pur şi simplu, pentru că sunt implicaţi într-un proiect. Pentru mulţi, teatrul înseamnă proiect, pentru mulţi, teatrul înseamnă bani.
Munca în echipă înseamnă mult mai mult. Înseamnă să şi stai după repetiţii, să şi ieşi împreună cu echipa. Înseamnă foarte mult şi discuţiile de dinainte şi de după repetiţii. Trebuie să ai nişte trăiri în comun cu echipa cu care lucrezi şi să ştii să-l înţelegi pe fiecare şi fiecare să te înţeleagă pe tine. Şi aşa se creează o legătură între oameni la un anumit nivel. Şi cam spre asta merg eu.
Desigur, trebuie să-ţi faci treaba cât mai profesionist. Dacă sunt arhitect sau mai degrabă chiar un inginer sau un fabricant, atunci trebuie să fiu cât mai exact în meseria mea. Dar în teatru, exactitatea nu înseamnă întotdeauna şi un rezultat bun, nu înseamnă întotdeauna şi emoţie. Bineînţeles că trebuie să existe o construcţie exactă pe care trebuie să mergi, dar trebuie să şi poţi să te dedici fiecărui spectacol şi să încerci de fiecare dată să te autodepăşeşti. Un interpret trebuie să se sacrifice în scenă pentru public, astfel încât spectactorii să simtă că face asta pentru ei, să se implice şi să poată să tragă nişte concluzii personale. Teatrul e o mărturisire sinceră a celui din scenă.
La ultimul spectacol, unul dintre interpreţi, Istvan, şi-a rupt un deget la mână încă de la început şi a dus spectacolul până la capăt fără nici un fel de abţinere, fără a pierde ceva din personajul său. Sunt momente grele, de care poţi să treci atunci când simţi că merită şi când crezi în ceea ce faci.

„Promised Land” s-a jucat de fiecare dată cu sala plină.
Într-adevăr, şi mă bucură acest fapt. „Promised Land” a fost un spectacol în care noi toţi am crezut foarte mult şi în care am pus multă pasiune şi efort. A fost spectacolul nostru de suflet. A durat cam un an, timp în care n-am avut sală în care să repetăm. Chiar a fost un drum foarte lung. Am ajuns, în fine, să fim acceptaţi la un teatru şi dacă se întâmplă lucrul ăsta, eu sunt într-o oarecare măsură mulţumit şi încântat. Este un spectacol cu care am vrut să dăruim cât mai mult. Şi oamenii au simţit asta. Au fost oameni care l-au văzut o dată, de două ori şi au vrut să-l mai vadă o dată.

Care sunt cele mai importante şi cele mai plăcute momente într-un spectacol? Ce faci în timpul reprezentaţiei? Stai în culise şi dai indicaţii?Eşti în public?
Când mai sunt câteva momente înainte de a începe spectacolul îmi îmbrăţişez oamenii şi le zic o vorbă bună. Niciodată nu stau în culise. Nu poţi să faci acest lucru – să dai indicaţii, pentru că interpretul intră în jocul lui. El ştie deja ce are de făcut şi rişti să-l încurci mai mult.
Nici între spectatori nu poţi să stai. Eu de exemplu, stau tot timpul la sunet, pentru că elementul muzical în spectacolul meu e de aşa natură încât nu pot să pun un CD cap-coadă. Sunt momente care evoluează de la un spectacol la altul, astfel că într-un spectacol pot să fie mai lungi, iar în altul mai scurte şi atunci eu stau la sunet, fiind cel ce ştie cel mai bine ce au ei de făcut. De fapt, eu mă simt acolo în cabină ca pilotul unui avion foarte mare şi foarte vechi. Alături de mine, la lumini stă şi copilotul care îşi ştie bine treaba. Publicul erau pasagerii, iar interpreţii erau motoarele şi trebuia să facem în aşa fel încât să aducem cu bine publicul pe pământ la finalul spectacolului şi aplauzele să fie nu pentru ce am făcut, ci pentru că am ajuns cu bine şi toată lumea e în viaţă. Spectacolul trebuie să te implice total, să-ţi rămână în minte ca experienţă, ca senzaţie, să te ajute să te descoperi.
Dacă reuşesc să obţin asta, ştiu că spectacolul şi-a atins scopul şi nici nu e nevoie de aplauze – de fapt, nici nu-mi plac atât de mult. Atunci când mergi la cinema şi vezi un film foarte bun, după aia nu aplauzi, că e penibil. După film ieşi în stradă şi încă jumătate de oră sau o oră, sau chiar o zi, eşti cu lumea aceea în care te-a dus filmul. Aplauzele te deconectează puţin de la efectul spectacolului.
Cumva, memoria se pierde, rămân foarte mici frânturi ale unor imagini din spectacol, dar cel mai important lucru ce rămâne este senzaţia. Şi senzaţia aceea care-ţi rămâne atunci rămâne imprimată în tine pentru totdeauna.
Am o amintire din copilărie… Eu sunt din Ungheni, de lângă graniţa cu România şi am participat, pe când eram la grădiniţă la evenimentele de la Podul de Flori.  Nu-mi amintesc exact contextul a ceea ce s-a întâmplat atunci – doar frânturi şi senzaţia pe care am avut-o. Am învăţat atunci o poezie despre Ştefan cel Mare, de vreo 36 de strofe şi am recitat-o pe pod. Nu-mi amintesc nici un vers din acea poezie şi de câţiva ani încerc să-mi aduc aminte ce poezie era. Nici ai mei nu ştiu, pt ca nu m-au ajutat s-o învăţ – am învăţat-o singur, căci ştiam deja să citesc. După ce am recitat poezia, îmi amintesc că oamenii m-au luat cu lacrimi în ochi şi m-au purtat pe braţe. Se simţea o mare apropiere, o frăţie. Oamenii din Moldova şi România umblau îmbrăţişaţi. Şi parcă îmi aduc aminte că cineva şi-a scos ceasul de pe mână şi mi l-a dăruit pentru că-i plăcuse felul în care am recitat acea poezie. Asta îmi amintesc… şi astea rămân. N-a rămas nici un vers. A rămas doar senzaţia.
Un spectacol care nu-ţi lasă o senzaţie e ceva ce trece pe lângă, aşa… ca timpul.

Bogdan, care a ajuns la timp, a fotografiat din mulţime. Eu am ajuns cu 20 de minute întârziere. Manifestanţii plecaseră deja din Piaţa Unirii şi erau în Piaţa Constituţiei, iar poliţia blocase străzile. Deşi cred că aş fi putut convinge jandarmii să mă lase să trec (cu presa), am fost mai curios să văd ce securitate era la eveniment – cu alte cuvinte – să văd dacă ar fi fost posibil să intru la manifestaţie pe străduţe şi cât anume din toată zona fusese închis. Am înconjurat pe Splai, până în parcul Izvor, fără succes – toate străzile şi străduţele, chiar şi cele spre curţi de blocuri erau păzite. De altfel, şi pe Splai, dacă veneai dinspre Unirii, nu puteai să intri decât pe partea dreaptă. Pe stânga mergeau doar cei ce aveau serviciul pe acolo sau fuseseră prinşi de eveniment. Dar nici aceia nu puteau intra. Şi mai interesant, chiar în parcul Izvor, atunci când s-au apropiat manifestanţii, jandarmii au cerut oamenilor să ia distanţă faţă de stradă şi de paradă. Cu alte cuvinte, Gay Parade s-a desfăşurat pe străzile practic goale, eliberate pentru vreo 200-300 de manifestanţi şi cred că vreo 100 de jurnalişti. Câteva comentarii:

Jandarmii din Bucureşti chiar sunt tari, spre deosebire de poliţia din Chişinău şi, în plus, au (sau par a avea) destul bun simţ cât să nu te înjure sau să nu-ţi arunce o privire care să-ţi sugereze că te împuşcă dacă îndrăzneşti să încalci indicaţia. Arată şi ai naibii de puternici (nu ca tinerii poliţişti trimişi să întâlnească mulţimea pe 7 aprilie – Voronin trebuie să-şi ia jandarmi din România ), sunt foarte bine echipaţi şi antrenaţi, iar ce au avut de făcut, au făcut cu mult calm şi siguranţă. Am văzut că unii aveau la ei şi arme cu gaz lacrimogen. Sunt sigur că un detaşament de cel mult 100 de jandarmi bucureşteni ar fi făcut faţă mulţimii din Chişinău cu uşurinţă şi fără victime. În plus, au şi nişte cai tare faini şi poţi să-i fotografiezi fără frică.

Măsurile de securitate au fost exagerate. Motive ar fi, totuşi – în anii precedenţi, manifestanţii de la parada gay au avut de a face cu grupări extremiste de tipul Noua Dreaptă care băteau în stânga şi-n dreapta şi aruncau cu pietre şi cu bătrânele care aruncau cu ouă şi îi blestemau pe manifestanţi. În plus, anul ăsta, la paradă au participat şi nişte oficiali europeni. Dar totuşi, cred că se putea face şi altfel, fără a bloca o zonă întreagă, a incomoda o mulţime de lume şi a-i ţine de pe toţi la distanţă. Bănuiesc că ar fi fost şi unii care ar fi dorit să se alăture pur şi simplu, şi o mulţime care aveau treabă prin zonă, ori erau doar în trecere.

Pe de altă parte însă, chiar dacă Gay Parade e o sărbătoare a minorităţilor sexuale, aceasta este şi o manifestaţie pentru drepturile minorităţilor, adică un eveniment ce se vrea public. Până la urmă, un important grup ţintă al evenimentului ar fi fost publicul orăşean. Nu faci mare lucru manifestând pe o stradă goală. Mă întrebam amuzat – oare ce face poliţia? Îi apără pe  manifestanţi de orăşeni, sau pe orăşeni de manifestanţi? Pentru că din punctul meu de vedere, mai degrabă îi apăra pe orăşeni de manifestanţi.

Imaginile lui Bogdan:

Şi câteva imagini de-ale mele, “din afară”:

Bd. Unirii închis.

Poliţişti pe cai.

Robo-jandarmi.

Girafă şi palmieri la fel de colorate ca şi manifestaţia. Ba poate chiar şi mai interesante.

Mda.. privim de după gard, cum altfel? Lumea e curioasă totuşi. Nu întâmplător, la eveniment au fost oameni de la presă aproape la fel de mulţi ca manifestanţii.

După ce a fost mulţi ani o locaţie izolată, cu drumuri de acces proaste, fără indicatoare şi facilităţi pentru cei dornici să rămână peste noapte, zona a cunoscut în ultimul timp o dezvoltare a infrasturii ce permite un acces mai uşor şi un oarecare confort pentru vizitator. Mergând pe drumul dinspre Buzău spre Braşov, odată ajuns în localitatea Sătuc, eşti îndrumat de indicatoare să treci podul spre Berca, apoi până la satul Pâclele şi la locul propriu-zis. Dacă totuşi te încurci şi sătenii văd că te-ai rătăcit, îţi arată drumul şi fără să-i întrebi. Chiar alături de Pâclele Mici, se află o mică pensiune cu terasă şi locuri de parcare, recent ridicată. Biletul e 4 lei româneşti noi, iar la intrare ţi se vor cere două lucruri – să nu faci gunoi şi să nu fumezi. Această a doua rugăminte ar putea părea ciudată şi chiar revoltătoare pentru fumători, dar în momentul în care, apropiindu-te de cratere şi băltoacele de noroi, simţi mirosul de gaz şi sulf, înţelegi de ce trebuie respectată.

Vulcanii noroioşi sunt formaţi de gazul natural ce provine de la o adâncime de 3000 de metri, trece prin straturi de argile şi ape, pe care le amestecă şi erupe la suprafaţă un lichid negru, sau negru spre maroniu, care în timp ce se usucă poate căpăta nuanţe uşor albăstrui, iar când e complet uscat are culoarea galbenă. Ploile şi vânturile împrăştie pământul uscat şi noroiul adus de vulcani, netezesc înălţimile şi sapă râpe şi rigole pentru scurgerea apelor, care sunt apoi umplute şi parţial astupate din nou de noroi. Din acest motiv, peisajul, foarte fragmentat, e în continuă schimbare, iar la următoarea vizită va arăta deja puţin altfel. Este o adevărată lecţie de gelogie la scară mică de timp şi spaţiu. În România, acest fenomen mai poate fi întâlnit şi în Bazna, Homorod, lângă Ocna Sibiului şi în câteva alte localităţi din Subcarpaţii de Curbură, dar lângă Berca e cel mai spectaculos. În restul Europei, asemenea vulcani nu se mai întâlnesc însă decât pe fundul Mării Nordului, iar în restul lumii, în câteva locaţii precum Azerbaidjan, Indonezia, Australia sau insula Trinidad.

Locul e foarte fotogenic şi se poate fotografia şi filma la fel de bine pe orice timp – soare, nori sau ploaie; în orice parte a zilei – dimineaţă, amiază sau seară; cu orice aparat… şi de orice fotograf. E un decor excelent pentru mai toate felurile de fotografii, de la peisaj, la portret, sau nud, color sau alb-negru. Se filmează des aici, într-atât încât filmatul la Vulcanii Noroioşi a devenit chiar un clişeu al studenţilor de la regie. Între altele, şi clipul melodiei „Let me try” de Luminiţa Anghel şi Sistem, care a concurat la Eurovision din partea României în 2005, este realizat aici.

Grupurile de turişti se îndreaptă cel mai ades direct spre craterul cel mare, din mijloc, ce domină platoul. Prin comparaţie, celelalte 2 cratere aproape că nici nu se observă. Spre vârf, ocolim uşor şuvoaie de noroi proaspăt, ce abia se usucă la lumina soarelui de primăvară obturat din când în când de nori. Cu o altă ocazie, ajunsul pe vârf ar fi putut fi o aventură – fără cizme şi atenţie poţi să te împotmoleşti bine de tot în zilele cu erupţii supărate sau ploi puternice. Aproape de vârful ridicăturii sunt câteva guri cu nămol, ce bolborosesc la diferite intervale. Iar deasupra e un crater alungit ca o baie, în jurul căruia se adună cei mai mulţi vizitatori, nu doar din cauza că e cel mai impresionant ca aspect, ci şi pentru că face bolborocii cei mai spectaculoşi. „Bolboroci”, aşa sunt numite bulele de noroi formate de gazele naturale ce erup – şi sunt suficient de mari pentru a merita o denumire aparte. Apariţia lor e anunţată de un gâlgâit înfundat. Noroiul începe să fiarbă şi naşte o ridicătură semisferică ce poate atinge şi un metru în diametru, care apoi se rupe în câteva locuri şi se sparge cu un zgomot de „pac” înăbuşit. Un freamăt de abur de aer fierbinte deasupra şi un miros înţepător de sulf şi gaz îţi spun că erupţia a luat sfârşit.

Noroiul ce „fierbe” este de fapt rece. Şi sărat. Şi uneori, poate fi şi adânc, dar nu poţi aprecia exact cât de adânc decât cu un obiect mai greu coborât până la fund, pentru că nu poţi să te scufunzi în el, te ţine la suprafaţă. De la unul dintre supraveghetori aflăm că cei câţiva fotografi neatenţi care au avut ghinionul să alunece în crater au plutit de-asupra, alegându-se doar cu o mică sperietură şi cu mult lucru la curăţitul hainelor şi aparaturii. Deşi sunt speculaţii că noroiul de la vulcani ar avea proprietăţi curative, ar fi bine de ştiut că are urme de petrol, iar despre calităţile curative ale acestuia de fapt nu se ştie nimic sigur.

Zona din jurul Pâclelor Mici este destul de bogată în vegetaţie şi găsim aici o frumoasă pădure de liliac, străbătută de la un capăt la celălalt de mulţime de şopârle. Însă şi pe solul crăpat şi sărat cresc două plante rare, protejate, ce nu se mai găsesc în altă parte a Europei – gărdurariţa (Nitraria schoberi) şi Obione verrucifera, adaptate pământului sărat.

Petrecem un timp în pădurea de liliac, între şopârle, fotografiem un bolboroc mare, după care ne îndreptăm şi spre Pâclele Mari. Ne întoarcem la indicatorul verde ce arată 2 km şi o luăm pe celălalt drum. Trecem de o sondă părăsită şi de nişte fiare rămase din industria petrolului şi oprim la o staţie electrică. De acolo, urcăm dealul şi iată-ne ajunşi într-un peisaj cu vulcani mult mai mulţi, mai abrupţi şi mai activi, cu o mulţime de bazine de noroi, unele de zeci de metri în diametru, cu câteva conuri de vulcani “stinşi” din cauza că presiunea gazului nu a mai reuşit să-i alimenteze, cu râuri de noroi uscat şi crăpat acoperind rigole, cu ravene şi mai adânci şi abrupte decât la Pâclele Mici, de 10-20 de metri şi unele chiar greu de trecut, cu găuri de dimensiunea unei mici monede împroşcând cu zgomot şi furie amestecul de gaze, argilă şi apă şi creând torente de lichid. Peisajul e mult mai variat şi e şi mai pustiu, mai ales că e deja seară.

Urmărind un om ce urcă încet spre craterele unor vulcani peste nişte mici şanţuri paralele, nu pot să nu mă gândesc la minunea acestui peisaj aproape neterestru. Ca om pasionat de film, gândul îmi zboară la cinematografia lui Antonioni. Îmi pare că peisajul vulcanilor noroioşi de lângă Berca este decorul în care i-ar fi plăcut să filmeze şi pe care poate l-a căutat o viaţă întreagă, fără să-l găsească.

(publicat în revista “Natura”, aprilie 2008)

Aceasta de mai sus chiar arată ca un cadru dintr-un film de Antonioni.