Mergem cu maşina printre munţi joşi, pe un drum ce se trasează pe o suprafaţă ce-ţi dă impresia de instabilitate şi umezeală. În câteva zone creşte stuf. Pe alocuri, drumul e stricat şi puţin înclinat pe o parte, posibil din cauza terenului de desubt. Trecem de o fântână cu cumpănă şi o luăm imediat la stânga, după cum ne arată un la indicator verde. Mai e puţin. Urcând, lăsăm pe dreapta un grup de oameni cu utilaje grele, ce lucrează în apropierea unui şanţ săpat de apă într-un pământ uscat, pe fundul căruia curge un fir de lichid negru. Arată diferit de tot ce am văzut până acum. Încadrat între munţi, pare din alt film. Oprim un pic mai sus în faţa unui peisaj straniu şi sterp, de pământ galben şi crăpat, cu rigole şi ravene pretutindeni. E mânjit cu negru din loc în loc de nişte mogâldeţe ce se ridică deasupra ca nişte conuri cu pantă lină şi de băltoace de supă negricioasă, bolborositoare, ce se revarsă încet. Şanţul de jos era o tentaculă a acestei ciudate creaţii a naturii. Suntem la Vulcanii Noroioşi, Rezervaţia Pâclele Mici.
După ce a fost mulţi ani o locaţie izolată, cu drumuri de acces proaste, fără indicatoare şi facilităţi pentru cei dornici să rămână peste noapte, zona a cunoscut în ultimul timp o dezvoltare a infrasturii ce permite un acces mai uşor şi un oarecare confort pentru vizitator. Mergând pe drumul dinspre Buzău spre Braşov, odată ajuns în localitatea Sătuc, eşti îndrumat de indicatoare să treci podul spre Berca, apoi până la satul Pâclele şi la locul propriu-zis. Dacă totuşi te încurci şi sătenii văd că te-ai rătăcit, îţi arată drumul şi fără să-i întrebi. Chiar alături de Pâclele Mici, se află o mică pensiune cu terasă şi locuri de parcare, recent ridicată. Biletul e 4 lei româneşti noi, iar la intrare ţi se vor cere două lucruri – să nu faci gunoi şi să nu fumezi. Această a doua rugăminte ar putea părea ciudată şi chiar revoltătoare pentru fumători, dar în momentul în care, apropiindu-te de cratere şi băltoacele de noroi, simţi mirosul de gaz şi sulf, înţelegi de ce trebuie respectată.
Vulcanii noroioşi sunt formaţi de gazul natural ce provine de la o adâncime de 3000 de metri, trece prin straturi de argile şi ape, pe care le amestecă şi erupe la suprafaţă un lichid negru, sau negru spre maroniu, care în timp ce se usucă poate căpăta nuanţe uşor albăstrui, iar când e complet uscat are culoarea galbenă. Ploile şi vânturile împrăştie pământul uscat şi noroiul adus de vulcani, netezesc înălţimile şi sapă râpe şi rigole pentru scurgerea apelor, care sunt apoi umplute şi parţial astupate din nou de noroi. Din acest motiv, peisajul, foarte fragmentat, e în continuă schimbare, iar la următoarea vizită va arăta deja puţin altfel. Este o adevărată lecţie de gelogie la scară mică de timp şi spaţiu. În România, acest fenomen mai poate fi întâlnit şi în Bazna, Homorod, lângă Ocna Sibiului şi în câteva alte localităţi din Subcarpaţii de Curbură, dar lângă Berca e cel mai spectaculos. În restul Europei, asemenea vulcani nu se mai întâlnesc însă decât pe fundul Mării Nordului, iar în restul lumii, în câteva locaţii precum Azerbaidjan, Indonezia, Australia sau insula Trinidad.
Locul e foarte fotogenic şi se poate fotografia şi filma la fel de bine pe orice timp – soare, nori sau ploaie; în orice parte a zilei – dimineaţă, amiază sau seară; cu orice aparat… şi de orice fotograf. E un decor excelent pentru mai toate felurile de fotografii, de la peisaj, la portret, sau nud, color sau alb-negru. Se filmează des aici, într-atât încât filmatul la Vulcanii Noroioşi a devenit chiar un clişeu al studenţilor de la regie. Între altele, şi clipul melodiei „Let me try” de Luminiţa Anghel şi Sistem, care a concurat la Eurovision din partea României în 2005, este realizat aici.
Grupurile de turişti se îndreaptă cel mai ades direct spre craterul cel mare, din mijloc, ce domină platoul. Prin comparaţie, celelalte 2 cratere aproape că nici nu se observă. Spre vârf, ocolim uşor şuvoaie de noroi proaspăt, ce abia se usucă la lumina soarelui de primăvară obturat din când în când de nori. Cu o altă ocazie, ajunsul pe vârf ar fi putut fi o aventură – fără cizme şi atenţie poţi să te împotmoleşti bine de tot în zilele cu erupţii supărate sau ploi puternice. Aproape de vârful ridicăturii sunt câteva guri cu nămol, ce bolborosesc la diferite intervale. Iar deasupra e un crater alungit ca o baie, în jurul căruia se adună cei mai mulţi vizitatori, nu doar din cauza că e cel mai impresionant ca aspect, ci şi pentru că face bolborocii cei mai spectaculoşi. „Bolboroci”, aşa sunt numite bulele de noroi formate de gazele naturale ce erup – şi sunt suficient de mari pentru a merita o denumire aparte. Apariţia lor e anunţată de un gâlgâit înfundat. Noroiul începe să fiarbă şi naşte o ridicătură semisferică ce poate atinge şi un metru în diametru, care apoi se rupe în câteva locuri şi se sparge cu un zgomot de „pac” înăbuşit. Un freamăt de abur de aer fierbinte deasupra şi un miros înţepător de sulf şi gaz îţi spun că erupţia a luat sfârşit.
Noroiul ce „fierbe” este de fapt rece. Şi sărat. Şi uneori, poate fi şi adânc, dar nu poţi aprecia exact cât de adânc decât cu un obiect mai greu coborât până la fund, pentru că nu poţi să te scufunzi în el, te ţine la suprafaţă. De la unul dintre supraveghetori aflăm că cei câţiva fotografi neatenţi care au avut ghinionul să alunece în crater au plutit de-asupra, alegându-se doar cu o mică sperietură şi cu mult lucru la curăţitul hainelor şi aparaturii. Deşi sunt speculaţii că noroiul de la vulcani ar avea proprietăţi curative, ar fi bine de ştiut că are urme de petrol, iar despre calităţile curative ale acestuia de fapt nu se ştie nimic sigur.
Zona din jurul Pâclelor Mici este destul de bogată în vegetaţie şi găsim aici o frumoasă pădure de liliac, străbătută de la un capăt la celălalt de mulţime de şopârle. Însă şi pe solul crăpat şi sărat cresc două plante rare, protejate, ce nu se mai găsesc în altă parte a Europei – gărdurariţa (Nitraria schoberi) şi Obione verrucifera, adaptate pământului sărat.
Petrecem un timp în pădurea de liliac, între şopârle, fotografiem un bolboroc mare, după care ne îndreptăm şi spre Pâclele Mari. Ne întoarcem la indicatorul verde ce arată 2 km şi o luăm pe celălalt drum. Trecem de o sondă părăsită şi de nişte fiare rămase din industria petrolului şi oprim la o staţie electrică. De acolo, urcăm dealul şi iată-ne ajunşi într-un peisaj cu vulcani mult mai mulţi, mai abrupţi şi mai activi, cu o mulţime de bazine de noroi, unele de zeci de metri în diametru, cu câteva conuri de vulcani “stinşi” din cauza că presiunea gazului nu a mai reuşit să-i alimenteze, cu râuri de noroi uscat şi crăpat acoperind rigole, cu ravene şi mai adânci şi abrupte decât la Pâclele Mici, de 10-20 de metri şi unele chiar greu de trecut, cu găuri de dimensiunea unei mici monede împroşcând cu zgomot şi furie amestecul de gaze, argilă şi apă şi creând torente de lichid. Peisajul e mult mai variat şi e şi mai pustiu, mai ales că e deja seară.
Urmărind un om ce urcă încet spre craterele unor vulcani peste nişte mici şanţuri paralele, nu pot să nu mă gândesc la minunea acestui peisaj aproape neterestru. Ca om pasionat de film, gândul îmi zboară la cinematografia lui Antonioni. Îmi pare că peisajul vulcanilor noroioşi de lângă Berca este decorul în care i-ar fi plăcut să filmeze şi pe care poate l-a căutat o viaţă întreagă, fără să-l găsească.
(publicat în revista “Natura”, aprilie 2008)
Continue reading ‘Vulcanii Noroioşi’
Cetatea Tighina văzută de pe podul peste Nistru
Comentarii recente