La Tighina în cetate

(aprilie 2010)

Cetatea Tighina văzută de pe podul peste Nistru

Primăvara îşi face încet loc pe pământurile Moldovei şi mugurii stau să se spargă pe crengile copacilor. Sunt însă prea puţin atent la imaginile ce se derulează, una după alta, pe geamul autocarului. În mai puţin de o oră, o aşteptare de mai bine de câţiva ani va lua sfârşit – vom vedea pentru prima dată cetatea Tighina. Cunosc prea bine deja celelalte cetăţi de pe Nistru – Hotinul, Soroca şi Cetatea Albă. În câteva rânduri le-am explorat în întregime, nelăsând vreun zid neurcat, sau vreo încăpere nestudiată. Dar nu şi Tighina. Bază militară atât în timpul sovietic, cât şi după, ocupată fiind de Armata a XIV-a rusă, cetatea a fost închisă publicului timp de câteva decenii.

Primele urme ale unei aşezări pe locul unde e astăzi oraşul Tighina (Bender) datează încă din secolele I-II e.n., din perioada geto-dacilor. Ulterior, menţiuni despre o localitate apar în Evul Mediu timpuriu. Conform istoricului Vasile Spinei din Iaşi, vadul de la Tighina era protejat de o fortăreaţă autohtonă românească încă din secolele IX-XI. Împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul menţionează, în secolul X, un oraş pe locul actualei urbe. Conform istoricului Ion Chirtoagă, în timpul dominaţiei cumane, secolele XI-XIII, oraşul se numea deja Tighina, iar „Tighina” însemna în limba cumană „trecătoare”. Istoricul Zamfir Arbure menţionează o cetate genoveză existentă la Tighina în acea vreme, dar la moment acest fapt nu se poate confirma, lucru dificil şi din cauza accesului restricţionat. Prima atestare documentară a oraşului datează din 1408, din vremea lui Alexandru cel Bun. Într-un document ce oferea diverse privilegii comercianţilor din Lvov, oraşul este menţionat ca punct vamal. Ulterior, Ştefan cel Mare construieşte o cetate din pământ şi lemn – o palancă, pentru a apăra trecătoarea de tătari. În 1538, în timpul domniei lui Petru Rareş, cetatea este cucerită de sultanul Suleiman I, care construieşte aici, în timp record, în decurs de un an, o fortăreaţă din piatră. Otomanii redenumesc oraşul în Bender, care înseamnă “trecătoare întărită”. Cetatea rezistă în decursul secolelor câtorva atacuri şi abia în timpul războaielor ruso-turce de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, aceasta e cucerită şi recucerită de câteva ori până când e ocupată definitiv de ruşi în 1812. Ulterior, cetatea împărtăşeşte istoria binecunoscută a întregii Basarabii.

Altădată un oraş înfloritor, unul dintre cele 4 municipii ale RASS Moldovenească pe timpul URSS, Tighina pare în ziua de astăzi împărţită între 2 lumi – un oraş sovietic şi un firav oraş occidental. Unul e muzeu în aer liber, cu monumente-tancuri şi soldaţi eroi, ruine de întreprinderi şi miliţieni pe stradă. Celălalt înseamnă câteva construcţii noi, supermarket-uri, câteva maşini din vest şi oarecare deschidere spre servicii pentru occidentalii bogaţi amatori de turism exotic. Oraşul este foarte curat, însă arată părăsit de lume – prin centrul oraşului, chiar pe la amiază, abia de vezi câţiva pietoni. Pare mult mai pustiu decât Soroca, de exemplu, care e de vreo 2-3 ori mai mic. De altfel, nici nu e de mirare, dacă avem în vedere că după datele oficiale, populaţia a scăzut cu un sfert faţă de 1990 şi nu se ştie cât a scăzut în realitate. Administraţia pare să investească în monumentele cu potenţial turistic, dar investiţiile au adesea o puternică notă propagandistică. Un memorial al eroilor, cu cimitirul aferent şi capelă a fost inaugurat recent, aproape de centru. Memorialul este dedicat tuturor celor ce au luptat şi murit în Bender, fie în lupte sau răscoale. Majoritatea sunt ruşi. Câţiva străini. O aripă a cimitirului este dedicată soldaţilor români. Ghidul, îmbrăcat în uniformă de miliţian, cu o geacă neagră de-asupra – ne întrebăm dacă este portul lui de zi cu zi, sau doar un artificiu exotic pentru turişti – foarte jovial, ne spune istoria oraşului. Eroii ruşi sau sovietici au loc de cinste şi sunt pomeniţi numai de bine. În schimb, România e prezentată doar ca agresor. Răscoala din Tighina, din 1919, care în istoriografia românească este prezentată  ca o revoltă anti-românească organizată de serviciile sovietice, pentru transnistreni este un motiv de mândrie, un protest al localnicilor împotriva agresorului român. Ghidul nu ezită să accentueze atât dreptatea protestatarilor, cât şi “cruzimea” românilor care au înăbuşit revolta. Siguranţa cu care ne povestea toate acestea nu lasă loc de îndoială – era total convins că lucrurile stau exact aşa cum le prezenta.

Memorialul Eroilor şi Arcul de Triumf

În Tighina, „Marea Putere de la Răsărit”, a ţinut să-şi arate clar dominaţia. Într-un oraş cu case destul de umile şi construcţii industriale cam răblăgite, statul a compensat realitatea frustă printr-o mulţime de monumente – câteva monumente ale eroilor, un superb arc de triumf, un monument în memoria victimelor holocaustului, monumente-tanc. Pe lângă acestea este şi (cel puţin) o statuie a lui Lenin. Numai că, oarecum inexplicabil, mai ales având în vedere starea excelentă a celorlalte monumente, de pe Lenin se scorojeşte vopseaua şi arată foarte jerpelit. Vizavi de Leninul jerpelit se înalţă un cinema nou construit de un oligarh local, aşadar din bani capitalişti, în stil Neoclasic Stalinist (iar alături de noul şi impunătorul cinema, se află unul dintre rarele locuri din Tighina ce au inscripţie în română, chiar dacă scris cu grafie chirilică – restaurantul „Făt Frumos”). „Kinoteatr Gorkii”. Leninul sovietic zdrenţuit capătă în acest context un simbolism aparte. Ca un declin al comunismului real în faţa unui capitalism oligarhic ce se joacă de-a comunismul, preluându-i doar formele.

Lenin vs Noul Cinematograf “Gorkii”

Alte monumente – în cinstea răscoalei antiromâneşti din 1919 şi în memoria victimelor Holocaustului

Şi e adevărat că în Tighina, încet şi sub oblăduirea unor mari şefi locali, au apărut supermarketuri, construcţii ale „capitalistiştilor lacomi, burduhoşi şi exploatatori”. Diverse firme împânzesc centrul oraşului, amestecate printre tot soiul de vestigii comuniste, amintind parcă de ultimii ani ai Imperiului, sub perestroika. Ba, mai nou, atraşi de posibilităţile câştigurilor din turism, transnistrenii organizează degustări pe la fabricile de coniacuri, sau trasee turistice prin jurul marilor oraşe şi în diferite zone spectaculoase. Ca rezultat, una dintre construcţiile tighinene altădată în întregime închisă publicului – cetatea – urmează să fie accesibilă curioşilor.

Moldovenii nu sunt însă primii vizitatori. De câţiva ani deja, europenii amatori de vacanţe inedite pot să viziteze Transnistria, inclusiv Cetatea. Departe de a fi primii vizitatori civili, suntem însoţiţi de un ghid cu experienţă, şi vom avea parte şi de o vizită la muzeul cetăţii. Fortăreaţa este acum în restaurare, iar lucrările sunt în toi. Câteva maşini grele încarcă şi descarcă pietre la poarta principală.

Cetatea se află pe malul înalt al Nistrului şi e înconjurată de 3 rânduri de ziduri, ce aveau funcţia de a apăra diversele dependinţe ce îndeplineau necesităţile armatelor ce staţionau înăuntru. Câteva dintre fostele dependinţe au fost folosite drept cazărmi pentru armata a 14-a. Ghidul ne spune că acum armata rusă a plecat şi forţele militare din cetate aparţin armatei transnistrene, iar baza e folosită pentru antrenamentul noilor recruţi. Pe parcursul vizitei am văzut puţini soldaţi, însă o privire spre pavilionul cu garajele maşinilor militare indică o prezenţă armată apreciabilă. Suntem totuşi pe teritoriul unei baze militare. Doar cetatea propriu-zisă a fost eliberată pentru turişti.

Pentru a intra în cetate, după ce urci dâmbul şi treci de zidul de apărare exterior, trebuie să traversezi un podeţ. Acesta trece peste un şanţ defensiv adânc ce înainte era umplut cu apă. După o vreme, văzând că şanţul fără apă nu este doar la fel de greu de trecut, ci chiar mai dificil pentru invadator, acesta nu a mai fost umplut, astfel că stă secat de secole, aşa cum îl vedem acum.

Odată trecut şi de şanţ, mai rămâne doar să trecem o poartă şi ne aflăm pe teritoriul cetăţii. Fortăreaţa este în formă de dreptunghi şi are 6 turnuri de apărare. Pe teritoriul ei, astăzi se găseşte doar o clădire din piatră, actualul muzeu al cetăţii. La Tighina practic nu s-au făcut cercetări arheologice, astfel că marii „exploratori” ai cetăţii au fost chiar soldaţii ce au stat aici. Aceştia au găsit o bună parte din exponatele din muzeu. Amuzat, ghidul ne povesteşte despre cum se făcea armata în cetate. Soldaţii descoperiseră o reţea de tuneluri care ducea spre oraş. Astfel, puteau cumpăra de acolo tot felul de produse şi, bineînţeles, tărie, pe care o dădeau la schimb militarilor mai înalţi în grad, în schimbul a diverse mici favoruri ostăşeşti (între care şi permisie de a petrece o seară sau o zi în Tighina). Reţeaua e labirintică, aşa că au fost cazuri în care soldaţii dispăreau câte o zi şi trebuiau căutaţi apoi de colegi, riscând să fie daţi ca dezertori. Au fost cazuri în care un soldat a fost pierdut şi 3 zile. În decursul acestor călătorii în subteran, soldaţii au şi găsit multe artifacte.

Muzeul şi macheta cetăţii

În muzeu, în afară de macheta la scară a cetăţii, se găsesc arme vechi, ghiulele, pietre cu inscripţii, monede şi bancnote, bucăţi de ceramică, pipe. Manechine de soldaţi în haine şi cu arme de epocă străjuiesc incinta. Între ei, un soldat rus, unul otoman, dar şi un soldat suedez. Aceasta deoarece aici s-a refugiat, timp de 4 ani, între 1709-1713, regele suedez Carol al XII-lea, după înfrângerea de la Poltava, fiind acceptat ca oaspete de Imperiul Otoman. Acesta a fost până la urmă izgonit chiar de către turci, pentru că, dorind cu orice preţ victoria împotriva ruşilor şi pregătindu-se prea mult timp pentru o nouă campanie, devenise o povară pentru Poartă.

Plecăm şi noi încetişor din cetate, cu gândul la zidurile vechi ce au văzut atâtea lupte şi drame, dar şi la enormul potenţial arheologic ce se găseşte în această cetate. Cine ştie ce se va mai găsi în acele tuneluri labirintice sau pe locul fostelor dependinţe… La moment însă, noi putem doar să privim de la distanţă şi să venim în vizită, din când în când.

Artistul Tudor Ungureanu, un dac în vizită la Tighina