Am citit azi un articol în Timpul despre atitudinea populaţiei din Moldova faţă de evenimentele din 7 aprilie. Mi-a atras atenţia una dintre povestiri, ce pare să rezume psihologia votantului comunist:
Zilele trecute i-am ţinut companie unui prieten venit de la Chişinău la un unchi de-al său. Omul a scos un urcior cu vin şi ceva „zacuscă”, dar când să toarne în pahare au început discuţiile despre politică. Unchiul era indignat de faptul că studenţii de la Chişinău, mânaţi de Opoziţie, au vandalizat şi apoi au dat foc celor două instituţii de stat. Am încercat să-i spunem că lucrurile nu sunt tocmai aşa cum crede el, dar s-a înfuriat pe noi, a răsturnat urciorul şi ne-a arătat poarta. În drum ne-a ajuns şi o şapcă care a zburat peste poartă. La câţiva paşi am mai fost beşteliţi de unul din vecinii moşului, iar spre seară mai că nu m-am luat de păr cu un unchi de-al meu.
Povestea nu este una singulară. Ceva asemănător am păţit şi noi de Paştele Blajinilor, dar cu acea ocazie disputa s-a terminat fără excese de agresivitate.
Frica de diversitate este cea care îl conduce pe acest fel de sătean să evite cu îndârjire orice dispută. El intuieşte că în cazul unei competiţii libere de idei, s-ar afla în inferioritate. De asemenea, conştientizează că faptul că are acces la atât de puţine surse de informare şi în general – la atât de puţine, îl pune într-o poziţie de inferioritate faţă de ceilalţi – mai ales “orăşenii”, “modernii”, “naţionaliştii” (care sunt de regulă din elite) etc. De asta, nesiguranţa din sufletul său îl face să creadă că orice opinie diferită de a sa este de fapt un afront; un al mod de a i se spune că e prost. El votează pentru PCRM şi îl priveşte aproape cu divinaţie pentru că PCRM îi oferă o singură alegere, un sistem care nu îl provoacă în vreun fel şi nu îi atacă niciodată egoul. Oamenii pe care îi vede la televizor îi dau tractoristului idei că şi unul ca el ar putea fi preşedinte. Chiar dacă e o scară de valori bazată pe linsul fundurilor. Aşa că ce-i rămâne decât să îşi protejeze cu îndârjire şi chiar agresivitate sistemul care-i dă iluzia că e şi el băgat în seamă, în care construieşte alături de alţii ca el o Moldovă “stabilă şi prosperă”? Construieşte, nu “ca alţii care doar vorbesc şi nu fac nica.”
În celălalt sistem e prea complicat. Prea multe idei, opinii, discuţii…
La fel sunt şi comuniştii. Doar majoritatea s-au format tot în medii rurale, într-un sistem care descuraja varietatea de opinii. Majoritatea şi-au obţinut posturile prin loialitate, mai puţin prin competiţie. Aceştia sunt la fel de incapabili de dialog, şi au frica de alte opinii. În plus, se mai tem şi să-şi piardă averile şi poziţiile importante pe care le-au câştigat atât de greu (în ce alt regim le-ar mai fi putut obţine?).
Un personaj precum cel descris mai sus apare în Taxi Driver de Scorsese, iar în varianta rusească, într-o formă un pic romanţată în Taxi Blues, un film de Pavel Lungin din 1990, din perioada dezintegrării URSS, ce tratează conflictul dintre 2 lumi. Pe de o parte, taximetristul Şlâhov, disciplinat, bine făcut, sovietic, nu prea deştept, dar descurcăreţ, îşi exprimă sentimentele fizic, făcând exerciţii, lovind sau chiar bătând. De cealaltă, saxofonistul Lioşa (Alexandr), alcoolic, instabil, dar foarte talentat, se exprimă cântând la instrumentul său. Lioşa are o mulţime de prieteni, e cuceritor şi foarte iubit. Datorită unor circumstanţe, între cei 2 se dezvoltă o relaţie de interdependenţă, dar şi una “love-hate”. La un moment dat, după o mulţime de aventuri, Lioşa reuşeşte să devină celebru, pleacă în America, după care se întoarce pentru un concert la Moscova, luat pe braţe de fani. În scena de mai jos, Şlâhov îşi petrece ziua de naştere, după întoarcerea la Moscova a lui Lioha. Întregul fragment merită privit, dar partea despre care vorbesc începe la 3:46 -
Între Voronin şi taximetristul Şlâhov există puţine diferenţe. Una este aceea că Voronin are un alt statut social. E preşedinte, dar aceasta nu-i potoleşte dorinţa de a fi mai mare (ca Ştefan cel Mare), un fel de semizeu iubit de tot poporul, ca o compensare pentru alte lipsuri pe care le are. Pentru Voronin, cel mai mare păcat al unei Opoziţii reale şi sincere, este acela că îi demonstrează că de fapt, nu chiar tot poporul îl iubeşte, îi spulberă iluziile. O opinie diferită de a sa e o ofensă doar pentru că e diferită. Voronin nu dă cu toporul. Are instrumente mai elaborate. Dă cu SIS-ul şi cu tot aparatul administrativ, politic şi mediatic pe care îl are. Dar în esenţă, este la fel ca Şlâhov. Opoziţia n-are de ce să-şi facă vreo speranţă în privinţa lui şi a partidului pe care îl conduce, sau să creadă în promisiuni. Dacă se va vota preşedintele, Voronin nu îi va ierta pentru bătaia de cap pe care i-a dat-o cu “votul de aur”.
În film, până la urmă, Şlâhov a simţit muzica lui Lioha, a înţeles o parte din lumea ce-i era înainte inaccesibilă. Voronin însă, nu mai are nici o şansă de a se schimba. Pentru că nu are nici un motiv. Doar e la putere. Semizeul fricoşilor.
0 Răspunsuri to “Vladimir Nikolaevici Şlâhov (şi toporul său)”