Astăzi a fost din nou furtună, de data asta cu grindină şi rafale puternice de vânt. A şi plouat mai puternic, au fost şi mai multe fulgere. Fotografii, mai jos. Cu excepţia primei imagini, celelalte care par făcute ziua apar aşa din cauza luminii cerurului înţesat de fulgere.
[Aici e primul articol din serie, cu altă serie de fotografii şi o descrierea unor tehnici de fotografiere a fulgerelor]
Am citit azi un articol în Timpul despre atitudinea populaţiei din Moldova faţă de evenimentele din 7 aprilie. Mi-a atras atenţia una dintre povestiri, ce pare să rezume psihologia votantului comunist:
Zilele trecute i-am ţinut companie unui prieten venit de la Chişinău la un unchi de-al său. Omul a scos un urcior cu vin şi ceva „zacuscă”, dar când să toarne în pahare au început discuţiile despre politică. Unchiul era indignat de faptul că studenţii de la Chişinău, mânaţi de Opoziţie, au vandalizat şi apoi au dat foc celor două instituţii de stat. Am încercat să-i spunem că lucrurile nu sunt tocmai aşa cum crede el, dar s-a înfuriat pe noi, a răsturnat urciorul şi ne-a arătat poarta. În drum ne-a ajuns şi o şapcă care a zburat peste poartă. La câţiva paşi am mai fost beşteliţi de unul din vecinii moşului, iar spre seară mai că nu m-am luat de păr cu un unchi de-al meu.
continuă să citeşti ‘Vladimir Nikolaevici Şlâhov (şi toporul său)’
Trei poveşti. Pe prima am auzit-o acum vreo săptămână, iar pe celelalte 2 le-am văzut ieri în “La mala educacion” de Almodovar, sub formă de ştiri din ziare. Simfonia este o scenă din “E la nave va” de Fellini şi e cântată la pahare şi sticle, foarte frumos.
1. C. vrea să facă cei mai buni biscuiţi din lume pentru iubitul ei. Cumpără de la magazin tot de ce are nevoie şi îşi rezervă câteva ore de seară pentru asta. Primele rânduri de prăjituri nu prea ies, dar ultimele arată superb. C. le selectează pe cele mai frumoase şi le pune într-o farfurie la balcon. Le înveleşte într-un prosop, pe care îl lasă puţin deschis, ca prăjiturile să se răcească, căci sunt mai gustoase reci. Închide ferestrele peste noapte. Dimineaţa, se scoală şi merge imediat la biscuiţii ei, să vadă cum i-au ieşit. Îi descoperă invadaţi de furnici.
2. “Frigul din ultimele zile a făcut prima victimă. Un motociclist a murit îngheţat pe Autostrada 4 şi după moarte a continuat să conducă 90 km. Doi poliţişti care patrulau i-au semnalizat să se oprească şi întrucât nu a reacţionat, l-au urmărit. Au condus pe lângă el şi l-au mustrat pentru atitudinea sa. Întrucât acesta nu mişca, ei şi-au dat seama că ceva nu e în ordine.”
3. “O femeie s-a aruncat într-un bazin plin de crocodili flămânzi într-un zoo, care la acea oră era plin de vizitatori. Conform mărturiilor, atunci când primul crocodil a atacat-o, femeia l-a îmbrăţişat. Crocodilii au devorat trupul femeii în câteva minute, iar ea nu a scos nici un zgomot.”
Maine 25 mai la orele 19.00, la Teatrul Foarte Mic din Bucureşti se va juca spectacolul “Promised Land”. Concept, regie si coregrafie Arcadie Rusu (probabil ultimul spectacol din stagiune). Pe 26 Mai, la orele 19.00, la Teatrul Foarte Mic se va juca spectacolul “nu-i nimic”, concept, regie şi coregrafie Attila Bordas (fotografii aici). Preţul unui bilet este de 25 RON, bani ce vor fi donaţi pentru viaţa unei fetiţe de 2 ani bolnavă de leucemie.
Mai jos, un dialog cu Arcadie Rusu, regizorul spectacolului “Promised Land”.
Ieri a fost Parada Gay din Bucureşti, a şasea ediţie. Am mers să fotografiem şi acolo. Traseul a fost: Piaţa Unirii – Bulevardul Unirii – Piaţa Constituţiei – Bd. Libertăţii – Parcul Izvor.
continuă să citeşti ‘Pe cine apărau poliţiştii la Parada Gay din Bucureşti?’
Mergem cu maşina printre munţi joşi, pe un drum ce se trasează pe o suprafaţă ce-ţi dă impresia de instabilitate şi umezeală. În câteva zone creşte stuf. Pe alocuri, drumul e stricat şi puţin înclinat pe o parte, posibil din cauza terenului de desubt. Trecem de o fântână cu cumpănă şi o luăm imediat la stânga, după cum ne arată un la indicator verde. Mai e puţin. Urcând, lăsăm pe dreapta un grup de oameni cu utilaje grele, ce lucrează în apropierea unui şanţ săpat de apă într-un pământ uscat, pe fundul căruia curge un fir de lichid negru. Arată diferit de tot ce am văzut până acum. Încadrat între munţi, pare din alt film. Oprim un pic mai sus în faţa unui peisaj straniu şi sterp, de pământ galben şi crăpat, cu rigole şi ravene pretutindeni. E mânjit cu negru din loc în loc de nişte mogâldeţe ce se ridică deasupra ca nişte conuri cu pantă lină şi de băltoace de supă negricioasă, bolborositoare, ce se revarsă încet. Şanţul de jos era o tentaculă a acestei ciudate creaţii a naturii. Suntem la Vulcanii Noroioşi, Rezervaţia Pâclele Mici.
După ce a fost mulţi ani o locaţie izolată, cu drumuri de acces proaste, fără indicatoare şi facilităţi pentru cei dornici să rămână peste noapte, zona a cunoscut în ultimul timp o dezvoltare a infrasturii ce permite un acces mai uşor şi un oarecare confort pentru vizitator. Mergând pe drumul dinspre Buzău spre Braşov, odată ajuns în localitatea Sătuc, eşti îndrumat de indicatoare să treci podul spre Berca, apoi până la satul Pâclele şi la locul propriu-zis. Dacă totuşi te încurci şi sătenii văd că te-ai rătăcit, îţi arată drumul şi fără să-i întrebi. Chiar alături de Pâclele Mici, se află o mică pensiune cu terasă şi locuri de parcare, recent ridicată. Biletul e 4 lei româneşti noi, iar la intrare ţi se vor cere două lucruri – să nu faci gunoi şi să nu fumezi. Această a doua rugăminte ar putea părea ciudată şi chiar revoltătoare pentru fumători, dar în momentul în care, apropiindu-te de cratere şi băltoacele de noroi, simţi mirosul de gaz şi sulf, înţelegi de ce trebuie respectată.
Vulcanii noroioşi sunt formaţi de gazul natural ce provine de la o adâncime de 3000 de metri, trece prin straturi de argile şi ape, pe care le amestecă şi erupe la suprafaţă un lichid negru, sau negru spre maroniu, care în timp ce se usucă poate căpăta nuanţe uşor albăstrui, iar când e complet uscat are culoarea galbenă. Ploile şi vânturile împrăştie pământul uscat şi noroiul adus de vulcani, netezesc înălţimile şi sapă râpe şi rigole pentru scurgerea apelor, care sunt apoi umplute şi parţial astupate din nou de noroi. Din acest motiv, peisajul, foarte fragmentat, e în continuă schimbare, iar la următoarea vizită va arăta deja puţin altfel. Este o adevărată lecţie de gelogie la scară mică de timp şi spaţiu. În România, acest fenomen mai poate fi întâlnit şi în Bazna, Homorod, lângă Ocna Sibiului şi în câteva alte localităţi din Subcarpaţii de Curbură, dar lângă Berca e cel mai spectaculos. În restul Europei, asemenea vulcani nu se mai întâlnesc însă decât pe fundul Mării Nordului, iar în restul lumii, în câteva locaţii precum Azerbaidjan, Indonezia, Australia sau insula Trinidad.
Locul e foarte fotogenic şi se poate fotografia şi filma la fel de bine pe orice timp – soare, nori sau ploaie; în orice parte a zilei – dimineaţă, amiază sau seară; cu orice aparat… şi de orice fotograf. E un decor excelent pentru mai toate felurile de fotografii, de la peisaj, la portret, sau nud, color sau alb-negru. Se filmează des aici, într-atât încât filmatul la Vulcanii Noroioşi a devenit chiar un clişeu al studenţilor de la regie. Între altele, şi clipul melodiei „Let me try” de Luminiţa Anghel şi Sistem, care a concurat la Eurovision din partea României în 2005, este realizat aici.
Grupurile de turişti se îndreaptă cel mai ades direct spre craterul cel mare, din mijloc, ce domină platoul. Prin comparaţie, celelalte 2 cratere aproape că nici nu se observă. Spre vârf, ocolim uşor şuvoaie de noroi proaspăt, ce abia se usucă la lumina soarelui de primăvară obturat din când în când de nori. Cu o altă ocazie, ajunsul pe vârf ar fi putut fi o aventură – fără cizme şi atenţie poţi să te împotmoleşti bine de tot în zilele cu erupţii supărate sau ploi puternice. Aproape de vârful ridicăturii sunt câteva guri cu nămol, ce bolborosesc la diferite intervale. Iar deasupra e un crater alungit ca o baie, în jurul căruia se adună cei mai mulţi vizitatori, nu doar din cauza că e cel mai impresionant ca aspect, ci şi pentru că face bolborocii cei mai spectaculoşi. „Bolboroci”, aşa sunt numite bulele de noroi formate de gazele naturale ce erup – şi sunt suficient de mari pentru a merita o denumire aparte. Apariţia lor e anunţată de un gâlgâit înfundat. Noroiul începe să fiarbă şi naşte o ridicătură semisferică ce poate atinge şi un metru în diametru, care apoi se rupe în câteva locuri şi se sparge cu un zgomot de „pac” înăbuşit. Un freamăt de abur de aer fierbinte deasupra şi un miros înţepător de sulf şi gaz îţi spun că erupţia a luat sfârşit.
Noroiul ce „fierbe” este de fapt rece. Şi sărat. Şi uneori, poate fi şi adânc, dar nu poţi aprecia exact cât de adânc decât cu un obiect mai greu coborât până la fund, pentru că nu poţi să te scufunzi în el, te ţine la suprafaţă. De la unul dintre supraveghetori aflăm că cei câţiva fotografi neatenţi care au avut ghinionul să alunece în crater au plutit de-asupra, alegându-se doar cu o mică sperietură şi cu mult lucru la curăţitul hainelor şi aparaturii. Deşi sunt speculaţii că noroiul de la vulcani ar avea proprietăţi curative, ar fi bine de ştiut că are urme de petrol, iar despre calităţile curative ale acestuia de fapt nu se ştie nimic sigur.
Zona din jurul Pâclelor Mici este destul de bogată în vegetaţie şi găsim aici o frumoasă pădure de liliac, străbătută de la un capăt la celălalt de mulţime de şopârle. Însă şi pe solul crăpat şi sărat cresc două plante rare, protejate, ce nu se mai găsesc în altă parte a Europei – gărdurariţa (Nitraria schoberi) şi Obione verrucifera, adaptate pământului sărat.
Petrecem un timp în pădurea de liliac, între şopârle, fotografiem un bolboroc mare, după care ne îndreptăm şi spre Pâclele Mari. Ne întoarcem la indicatorul verde ce arată 2 km şi o luăm pe celălalt drum. Trecem de o sondă părăsită şi de nişte fiare rămase din industria petrolului şi oprim la o staţie electrică. De acolo, urcăm dealul şi iată-ne ajunşi într-un peisaj cu vulcani mult mai mulţi, mai abrupţi şi mai activi, cu o mulţime de bazine de noroi, unele de zeci de metri în diametru, cu câteva conuri de vulcani “stinşi” din cauza că presiunea gazului nu a mai reuşit să-i alimenteze, cu râuri de noroi uscat şi crăpat acoperind rigole, cu ravene şi mai adânci şi abrupte decât la Pâclele Mici, de 10-20 de metri şi unele chiar greu de trecut, cu găuri de dimensiunea unei mici monede împroşcând cu zgomot şi furie amestecul de gaze, argilă şi apă şi creând torente de lichid. Peisajul e mult mai variat şi e şi mai pustiu, mai ales că e deja seară.
Urmărind un om ce urcă încet spre craterele unor vulcani peste nişte mici şanţuri paralele, nu pot să nu mă gândesc la minunea acestui peisaj aproape neterestru. Ca om pasionat de film, gândul îmi zboară la cinematografia lui Antonioni. Îmi pare că peisajul vulcanilor noroioşi de lângă Berca este decorul în care i-ar fi plăcut să filmeze şi pe care poate l-a căutat o viaţă întreagă, fără să-l găsească.
(publicat în revista “Natura”, aprilie 2008)
Ieri noapte a fost furtună în Bucureşti. Din aia spectaculoasă, cu fulgere, trăsnete şi tunete. Pe aşa furtună adormi mai greu, dar în schimb e foarte interesant să fotografiezi.
Mai jos – un post mai degrabă tehnic, despre cum se fotografiază fulgere, urmat de câteva imagini.
Am fotografiat fulgere de puţine ori. Pe de o parte pentru că furtunile cu fulgere sunt destul de rare, iar pe de alta – că nu sunt atât de uşor de fotografiat. Nu ştii exact când şi doar uneori ştii de unde apare un fulger. Din această cauză, ziua, când ai suficientă lumină, cel mai adesea nu poţi face mare lucru întrucât timpii scurţi de expunere transformă fotografiatul trăsnetelor într-un joc de reacţie (care câteodată chiar iese, dar nu prea des), iar noaptea, nu ai suficientă lumină pentru fotografie din mână. Soluţia cea mai simplă este următoarea:
Foloseşti un trepied sau suprafaţă fixă de sprijin şi un aparat ce poate fotografia cu timpi de expunere lungi (de la 5 secunde în sus, inclusiv Bulb). Montezi aparatul pe trepied/suprafaţa fixă.
De regulă, pe cer sunt câteva focare de fulgere. E o idee bună să observi unde sunt, apoi să orientezi aparatul în acea direcţie. Dacă focarul este suficient de restrâns, se poate fotografia chiar şi cu tele. Până acum mi-a reuşit doar o singură fotografie mai bună cu tele aşa că folosesc mai mult grandangularul (aşa ai şi mai multe şanse să prinzi un fulger în cadru). Setezi timpul de expunere al aparatului de la 5 sec în sus. Când fulgerele sunt dese merge uneori şi cu 1-2 sec. Declanşezi.
Cu cât timpul de expunere e mai lung, cu atât şansele de a prinde ceva în cadru sunt mai mari. Dacă e noaptea, toate fulgerele ce apar în perioada de expunere se vor vedea bine în poză, din simplul motiv că sunt mult mai luminoase decât orice sursă de lumină nocturnă.
Dacă e ziua, pentru a lungi timpii de expunere, trebuie redus ISO (în cazul aparatelor digitale), închisă diafragma, iar dacă nu e suficient, trebuie folosit un filtru ND. Dacă nu e disponibil, filtre cu alte funcţii, dar care la rândul lor întunecă imaginea. (Polarizatorul e un exemplu – de obicei “înghite” 1,5-2 diafragme. O soluţie alternativă extremă şi interesantă pare a fi un filtru infraroşu, care consumă de obicei între 7 şi 11 diafragme, dar pe care pe care nu-l am. Fulgere fotografiate cu infraroşu – aici).
Sau se pot “vâna” fulgere fotografiind din mână cu timpi scurţi.
Ce mi-a ieşit mie…
Sfârşit de primăvară. Iarăşi vin căldurile; astăzi au fost spre 30 de grade. În Bucureşti, şenilele excavatoarelor ce lucrează de câtva timp pe strada mea se scufundă deja în asfaltul încins (nu înţeleg exact la ce se lucrează – sapă la mijlocul trotuarului nişte canale înguste şi puţin adânci). Nu ştiu dacă e de la căldură sau de la asfaltul prost, dar atât timp cât vremea era mai rece nu se întâmpla.
Dacă ar fi după mine, aş prefera ca vremea să fie mereu răcoroasă ca la mijlocul primăverii. Unde mai pui că atunci totul e înflorit, iar verdele e cel mai aprins şi mai frumos din tot anul. Acum, va trebui să rezist căldurilor de vară şi să mă îndulcesc cu căpşuni şi cireşe. 
Până la următorul text, pun câteva poze din astă primăvară de la Orheiul Vechi şi Saharna.
Orheiul Vechi
Chilia (Mănăstirea) lui Bosie. Mai puţini ştiu de ea. E pe arcul de piatră, cam la mijlocul distanţei dintre poduri (spre Butuceni, respectiv Trebujeni). Aici se păstrează inscripţii în piatră din secolul 17, scrise de călugărul Bosie, deasupra unor alte inscripţii, din sec. 15, ce pot fi văzute parţial şi în ziua de azi.
Înscripţiile sunt în grafia chirilică, în limbile slavonă şi română. În slavonă: “Această mănăstire a făcut-o robul lui Dumnezeu Bosie, pârcălabul de Orhei, împreună cu soţia şi copiii săi, spre cinstirea lui Dumnezeu, întru iertarea păcatelor sale. Selevestru, anul 7173 (1665)”.
Inscripţia în română zice: “Acestu zapis l-au făcutu Vasile Adeescul şi cu Răzmeriţă Leca în zilele lui Costantin Vodă cându au ernat Ucraina în Ivance şi au fost Steta hatman la Ucraina şi noi am ernatu atuncie aicie. Leato 7198 (1689), noiembrie 20″.
E un loc foarte interesant, ce rivalizează cu mănăstirea rupestră de sub Clopotniţă.
Un clip youtube cu acrobaţii pe biciclete, trimis de Dorin. Nu necesită comentarii. Poate doar emoticoane uimite.
După protestele de pe 7 aprilie, reacţiile din presă au fost la fel de împărţite ca şi versiunile “oficiale” despre evenimente.
“Comunistul” dădea vreo 10 pagini de fotografii, special alese, punând accent pe vandalizări şi implicarea liderilor opoziţiei (cărora le atribuia valenţe de conspiratori şi instigatori). Tinerii protestatari erau prezentaţi stereotipic – citat exact: “tineri cu tunsori scurte şi cu feţe înrăite, cu apucături de afacerişti, pe care nu se vede nici urmă de intelect”, iar în fotografii apăreau mai ales zăci raşi pe cap, distrugând, atacând sau stând la sfat (dacă avem în vedere că probabil, majoritatea acestora sunt tot oameni de-ai SIS-ului, poate fi o autoironie, dar mai ales cinism). Acestora, vajnicul ziar comunist, doldora de jurnalişti integri, profesionişti şi sclipind de inteligenţă le recomanda, cu toată seriozitatea:
“Ne permitem să le dăm un sfat celor care s-au recunoscut în imagini. Să se ridice şi cu ţipete şi grohăieli, să alerge pocăiţi la cel mai apropiat sector de poliţie. Nu numai redacţia noastră dispune de aceste fotogafii. Toate imaginile au fost puse la dispoziţia MAI şi a procuraturii. Astăzi, ele vor fi răspîndite în tiraje de mii de exemplare. Ţara trebuie să-şi cunoască „eroii” “
Presa normală încerca să investigheze cele întâmplate (cu preţul încasării câtorva ciomege, vandalizări ale birourilor şi reţineri nejustificate), pentru a-şi ţine la curent cititorii cu evenimentele şi a adunat dovezi privind implicarea comuniştilor în organizarea vandalizărilor. În România, basarabenii redeveneau din ruşi români, iar reacţiile erau adesea inundate de emoţii. Din cele scrise şi zise în acele zile, mi-a atas atenţia şi mi-a plăcut un comentariu entuziast al unui user oarecare din România, la unul dintre numeroasele materiale din presa Ro:
“Republica Molotov nu vă merită, sunteţi cea mai minunată generaţie de tineri pe care a avut-o Europa din 89 încoace.”
Poate chiar om fi, cine ştie
Uitându-mă prin fotografiile de la protestele de pe 6,7 şi 8 aprilie, am observat că am lăsat în planul 2 o faţă a protestelor plină de viaţă, inteligenţă, umor, solidaritate şi speranţă. O selecţie, mai jos.
comentarii recente