La Tighina în cetate

(aprilie 2010)

Cetatea Tighina văzută de pe podul peste Nistru

Primăvara îşi face încet loc pe pământurile Moldovei şi mugurii stau să se spargă pe crengile copacilor. Sunt însă prea puţin atent la imaginile ce se derulează, una după alta, pe geamul autocarului. În mai puţin de o oră, o aşteptare de mai bine de câţiva ani va lua sfârşit – vom vedea pentru prima dată cetatea Tighina. Cunosc prea bine deja celelalte cetăţi de pe Nistru – Hotinul, Soroca şi Cetatea Albă. În câteva rânduri le-am explorat în întregime, nelăsând vreun zid neurcat, sau vreo încăpere nestudiată. Dar nu şi Tighina. Bază militară atât în timpul sovietic, cât şi după, ocupată fiind de Armata a XIV-a rusă, cetatea a fost închisă publicului timp de câteva decenii.

Primele urme ale unei aşezări pe locul unde e astăzi oraşul Tighina (Bender) datează încă din secolele I-II e.n., din perioada geto-dacilor. Ulterior, menţiuni despre o localitate apar în Evul Mediu timpuriu. Conform istoricului Vasile Spinei din Iaşi, vadul de la Tighina era protejat de o fortăreaţă autohtonă românească încă din secolele IX-XI. Împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul menţionează, în secolul X, un oraş pe locul actualei urbe. Conform istoricului Ion Chirtoagă, în timpul dominaţiei cumane, secolele XI-XIII, oraşul se numea deja Tighina, iar „Tighina” însemna în limba cumană „trecătoare”. Istoricul Zamfir Arbure menţionează o cetate genoveză existentă la Tighina în acea vreme, dar la moment acest fapt nu se poate confirma, lucru dificil şi din cauza accesului restricţionat. Prima atestare documentară a oraşului datează din 1408, din vremea lui Alexandru cel Bun. Într-un document ce oferea diverse privilegii comercianţilor din Lvov, oraşul este menţionat ca punct vamal. Ulterior, Ştefan cel Mare construieşte o cetate din pământ şi lemn – o palancă, pentru a apăra trecătoarea de tătari. În 1538, în timpul domniei lui Petru Rareş, cetatea este cucerită de sultanul Suleiman I, care construieşte aici, în timp record, în decurs de un an, o fortăreaţă din piatră. Otomanii redenumesc oraşul în Bender, care înseamnă “trecătoare întărită”. Cetatea rezistă în decursul secolelor câtorva atacuri şi abia în timpul războaielor ruso-turce de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, aceasta e cucerită şi recucerită de câteva ori până când e ocupată definitiv de ruşi în 1812. Ulterior, cetatea împărtăşeşte istoria binecunoscută a întregii Basarabii.

Lunga noapte a Cernobâlului, partea III

Prima parte a textului: Lunga noapte a Cernobâlului, partea I
A doua parte a textului: Lunga noapte a Cernobâlului, partea II

Zona

După 2 decenii de la explozia de la Cernobâl, zona este încă închisă. La intrare, eşti oprit de un post de poliţie, care îţi verifică documentele şi permisul de intrare. De aici încolo, drumul te poate conduce până în Belarus ori Rusia şi nu mai dai de vămi sau alte controale. Însă dacă nu eşti rezident al regiunii Cernobâl, poţi intra doar în cadrul unui tur al vreunei agenţii de turism, sau cu permise speciale de la instituţii ale statului, sau ştiinţifice, precum Academia Ucraineană. Chiar şi aşa, gardienii pot să nu-ţi permită să treci. Dar după ce miliţianul îţi face semn să mergi mai departe, la ce să te aştepţi?

O fi un teritoriu pustiu, plin de dărâmături, lipsit de oameni şi maşini, unde mişună creaturi mutante şi renegaţi din lumea noastră, unde eşti în pericol în orice moment, iar destinul ţi-e ameninţat de ghinioane interminabile şi boli incurabile?

Sau poate că e un loc în care îţi petreci zilele vorbind cu tine, doar pentru că tăcerea ţi se pare insuportabilă, iar nopţile ţi le petreci tremurând de frică, pentru că vârcolaci, văvăluci, strigoi şi zombi ieşiţi din morminte cântă în cor pe mai multe voci, acompaniaţi de o Toccata de Bach ce irumpe de sub pământ? Iar singura ta salvare vine de la un Făt-Frumos cu 3 picioare ce se luptă cu un zmeu vişiniu cu 11 capete fiecare cu câte un ochi mare drept în mijloc, pentru eliberarea moşiei de răul radiaţiei şi al duhurilor rele?

Orice fenomen de mare amploare din istorie devine o sursă de mituri – despre curaj, speranţă, renaştere, dragoste. O poveste cu lupta dintre bine şi rău, în care binele câştigă. Un ciclu de viaţă, moarte şi renaştere. O luptă dintre om şi natură în care omul reuşeşte până la urmă să se impună. O catastrofă e urmată de speranţă şi reînnoire. Cernobâlul nu a fost aşa. După eroismul pompierilor şi al armatei în acţiunile de înlăturare a consecinţelor avariei, lumea a rămas tăcută în faţa efectelor dezastrului. Morţi, invalizi pe viaţă, oameni mutaţi prin URSS, apoi Ucraina, Rusia şi Belarus, care nu-şi puteau regăsi locul în societate, oraşe abandonate şi sate făcute una cu pământul, malformaţii, mutaţii, boli. Cernobâlul părea doar o sursă de mari suferinţe, o apocalipsă în miniatură, o moarte după care nu mai urma nici un fel de viaţă. O zonă pustiită pe mii de ani înainte. În schimb, omenirea câştiga doar o lecţie despre pericolele energiei atomice pe care ar fi putut-o învăţa şi altfel dacă ar fi fost mai atentă, iar catastrofa reprezenta o materializare a carenţelor unei societăţi comuniste aflate la sfârşitul puterilor. Totuşi, spusă aşa, povestea ar rămâne incompletă.

După 24 de ani

Un drum asfaltat te conduce prin zona contaminată. E un drum destul de bun, mai bun decât multe altele din Ucraina sau Belarus, pentru că după 1986-1987 a fost foarte puţin circulat. Doar iarba ce creşte mică şi verde prin crăpături în asfalt dă de înţeles că e o cale aproape părăsită. Dacă în anii ce au urmat imediat catastrofei era un risc major să mergi pe acolo cu maşina şi o nebunie să te avânţi cu motocicleta, acum se poate. Curăţat în mare măsură de-a lungul timpului de praful radioactiv, acum poate fi circulat şi de motociclişti. Mult mai periculoasă în schimb este pădurea din jur, care a fixat şi a absorbit particulele toxice. Movile de pământ cu semne de hazard biologic se înşiră din timp în timp de o parte şi alta a rutei. Sunt mormanele din casele satelor făcute una cu pământul în timpul evacuării, cimitirele de maşini, fiare, copaci sau animale devenite toxice pentru om şi îngropate ani în urmă. Uneori sunt doar indicatoare care să reamintească vizitatorilor curioşi să nu se abată de la drumul de asfalt. Vechile semne “Pădurile sunt plămânii Pământului” sunt aici o crudă ironie.

Ai putea crede că nivelul radiaţiei este maxim în dreptul centralei şi scade apoi treptat odată cu distanţa de la locul catastrofei, dar nu e aşa. Arată mai degrabă ca o imensă mlaştină cu nisipuri mişcătoare împrăştiate pe ici-colo. Această hartă a fost în mare măsură modelată de direcţia vânturilor de după explozie, astfel că zone din oraşul Cernobâl sunt mai curate decat Kiev. De fapt, există un cartier în Kiev, Troieşcina, unde nivelul radiaţiilor depăşeşte de 10-100 nivelul normal, şi unde nivelurile de radiaţie sunt mai mari decât în majoritatea zonei interzise, cu excepţia Pripiat-ului şi a teritoriului din imediata apropiere a reactorului. Nivelul radiaţiilor depinde de cantitatea de praf radioactiv acumulată în acel loc. Din acest motiv, oraşele şi drumurile pot fi curăţate prin spălare, iar pădurile sunt mult mai periculoase. Dacă atunci când mergi cu un ghid autorizat eşti condus prin zonele mai ferite de radiaţie şi relativ sigure, o călătorie de unul singur fără un radiometru este echivalentă cu o plimbare printr-un câmp de mine cu mâinile în buzunar şi şuierând. Nu ai cum să ştii când dai peste o „pungă” de radiaţie şi s-o eviţi. În mod normal, un vizitator din afară, atent la locurile prin care merge pe teritoriul interzis, ar absorbi în cele câteva ore ale vizitei cam tot atâta radiaţie cât absoarbe într-un zbor transatlantic. Adică cât pentru vreo 2-3 zile petrecute într-un loc obişnuit.

Lunga noapte a Cernobâlului, partea II

continuarea articolului: Lunga noapte a Cernobâlului, partea I

Steaua Pelin
Privind spre şirul evenimentelor ce au dus la explozia de la Cernobâl, observi atâtea coincidenţe şi momente în care catastrofa ar fi putut fi evitată încât ai putea avea sentimentul că ceea ce s-a întâmplat era predestinat. Unii au văzut în acest fapt eşecul unui sistem bolnav, care era sortit să cadă. Alţii au făcut legătura cu versete din Biblie, din Cartea Revelaţiilor, cunoscută şi ca Apocalipsa lui Ioan. Versetele spuneau: „Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Steaua se numea „Pelin”; şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare” (Apocalipsa 8-10,11). În rusă, steaua „Pelin”, s-ar traduce ca „Cernobâl” sau „Cernobâlnic”. Criticii acestei idei susţin însă că „pelin” se traduce în rusă „polâni” şi „cernobâl” este o altă plantă, înrudită – pelinul negru, iar descrierea din carte nu corespunde cu ceea ce s-a întâmplat în catastrofă. Susţinătorii acestei viziuni spun că versetele dinainte şi semnificaţia cuvântului din greacă, limba în care a fost scrisă acea carte, sugerează că ar fi vorba anume de pelinul negru, iar simbolistica textului ar permite interpretarea apocaliptică. Una peste alta, e o coincidenţă remarcabilă faptul că anume la Centrala „Pelin” s-a întâmplat catastrofa, cu atât mai mult cu cât această plantă nu creşte în zona mlăştinoasă în care se afla reactorul, ci doar în zonele de stepă, astfel că originea denumirii este neclară.

„Victoria muncii”

Reactorul 4 de la Cernobâl fusese dat în exploatare în martie 1984, înainte de termen, iar echipa de ingineri şi constructori bifau o „victorie a muncii”, prezentată cu mare tam-tam de mass-media sovietică. Câteva lucruri însă rămâneau nespuse.Unul dintre sistemele de siguranţă nu fusese implementat până la capăt, iar conform informaţiilor de mai târziu, lucrările fuseseră în întârziere, dar acest fapt a fost ascuns de către directorul staţiei Cernobâl, Victor Briukhanov, întrucât asta ar fi însemnat pierderea, de către el, lucrători, ingineri şi superiori, a unor importante bonusuri de performanţă. Funcţia acelui sistem de securitate era de a alimenta cu energie pompele de apă ce răceau reactorul, în caz de pană de curent. De regulă, într-o asemenea situaţie se porneau generatoarele de avarie, dar dura în jur de un minut până când acestea începeau să funcţioneze la capacitate maximă şi să opereze pompele din nou. Acel sistem ar fi permis scurtarea intervalului de nefuncţionare a pompelor. Pe 26 aprilie, a fost făcut experimentul necesar pentru implementarea acelui sistem lipsă. Pentru aceasta, era nevoie ca puterea reactorului să fie treptat redusă.

Lunga noapte a Cernobâlului, partea I

Aurora Nucleară

În acea noapte, oamenii din Pripiat, treziţi de explozie, priveau cu uimire, o uşoară nelinişte, dar şi curiozitate spre norul luminiscent ce răsărise deasupra centralei. Albastrul luminii lui Cerenkov, amestecat cu nuanţele de alb, oranj şi roşu ale prafului radioactiv, vibrând în focul ce învăluia reactorul… era frumos. Semăna cu o Auroră Boreală. Ceea ce părea a fi un simplu accident, doar un incendiu poate, nu neliniştea privitorii, care ieşiseră din case, căutându-şi locuri mai bune de privit. Mulţi dintre ei au urcat pe clădirea de 16 etaje, cea mai înaltă din oraş, cu o vedere excelentă spre centrală, pentru a urmări spectacolul de acolo. Era uluitor. În câteva ore, norul radioactiv s-a disipat, a fost luat de vânt şi a devenit invizibil pentru ochi.

Când a auzit exploziile, Diatlov, inginerul şef secund şi supraveghetor al experimentului din 26 aprilie, de la Cernobâl, nu a crezut că reactorul fusese distrus. S-a încăpăţânat să nu creadă. Era imposibil. Reactorul nu putea exploda. Pur şi simplu, nu se putea întâmpla aşa ceva!

Dar atunci când doi dintre membrii echipei au ajuns imediat după acele zgomote asurzitoare la camera reactorului şi au privit pe după uşa de metal, au văzut cerul înstelat, o coloană de aburi şi lumina albastră a aerului ionizat de radiaţie, ieşind din miezul nuclear şi proiectându-se spre cer, în infinit. Unul dintre ei, mai tânăr, a stat să admire acea lumină. I se părea extraordinar de frumoasă, dar în tot acel timp în care privea, era iradiat cât pentru o viaţă. În spate, reactorul era numai ruine. Când i-au spus lui Diatlov, acesta iarăşi nu a crezut şi a trimis trei oameni. Nu era posibil. Nu se putea întâmpla aşa ceva!

În momentul în care au ajuns deasupra reactorului, cei trei au simţit în gât gustul metalic al radiaţiei şi împunsături ca de ace pe pielea feţei. În cele câteva minute în care au privit de sus spre miezul reactorului au fost iradiaţi cât pentru câteva vieţi. Au văzut şi ei luna şi stelele, nucleul strălucitor al reactorului şi dezolanta imagine de dărâmături şi moloz.

Şi poate că au înţeles atunci dimensiunea catastrofei. Că vor muri. Nu doar ei, ci mulţi, mulţi alţii, că acea catastrofă imposibilă se întâmplase cu adevărat. Şi, în timp ce simptomele de greaţă şi vomă începeau să apară, iar sistemul imunitar făcea deja primele eforturi de luptă împotriva unui duşman invizibil şi destructiv, încercând să apere ce mai rămăsese viu şi sănătos, nedesfigurat, nears, nedegenerat, i-au transmis şi ei lui Diatlov oribila veste. Dar nu a crezut nici atunci.

Şi a ieşit el însuşi afară, în faţa reactorului şi atunci a văzut bucăţile fumegânde de grafit împrăştiate peste tot, iar în mintea lui, în care negarea se amesteca deja cu disperarea, încerca să descopere de unde ar fi putut să vină aceste bucăţi de grafit. Nu din reactor. Numai nu din reactor!

Dar de acolo erau. La 26 aprilie 1986, la ora 1:23:44 noaptea, reactorul numărul 4 al centralei atomoelectrice din Cernobâl a explodat, în urma unui experiment eşuat, a unor grave greşeli umane şi erori de proiectare.

Furtună şi fulgere în Bucureşti (2)

Astăzi a fost din nou furtună, de data asta cu grindină şi rafale puternice de vânt. A şi plouat mai puternic, au fost şi mai multe fulgere. Fotografii, mai jos. Cu excepţia primei imagini, celelalte care par făcute ziua apar aşa din cauza luminii cerului înţesat de fulgere.

[Aici e primul articol din serie, cu alte imagini şi descrierea câtorva tehnici de fotografiere a fulgerelor]

Vladimir Nikolaevici Şlâhov (şi toporul său)

Am citit azi un articol în Timpul despre atitudinea populaţiei din Moldova faţă de evenimentele din 7 aprilie. Mi-a atras atenţia una dintre povestiri, ce pare să rezume psihologia votantului comunist:

Zilele trecute i-am ţinut companie unui prieten venit de la Chişinău la un unchi de-al său. Omul a scos un urcior cu vin şi ceva „zacuscă”, dar când să toarne în pahare au început discuţiile despre politică. Unchiul era indignat de faptul că studenţii de la Chişinău, mânaţi de Opoziţie, au vandalizat şi apoi au dat foc celor două instituţii de stat. Am încercat să-i spunem că lucrurile nu sunt tocmai aşa cum crede el, dar s-a înfuriat pe noi, a răsturnat urciorul şi ne-a arătat poarta. În drum ne-a ajuns şi o şapcă care a zburat peste poartă. La câţiva paşi am mai fost beşteliţi de unul din vecinii moşului, iar spre seară mai că nu m-am luat de păr cu un unchi de-al meu.

Trei poveşti şi o simfonie

Trei poveşti. Pe prima am auzit-o acum vreo săptămână, iar pe celelalte 2 le-am văzut ieri în “La mala educacion” de Almodovar, sub formă de ştiri din ziare. Simfonia este o scenă din “E la nave va” de Fellini şi e cântată la pahare şi sticle, foarte frumos.

1.  C. vrea să facă cei mai buni biscuiţi din lume pentru iubitul ei. Cumpără de la magazin tot de ce are nevoie şi îşi rezervă câteva ore de seară pentru asta. Primele rânduri de prăjituri nu prea ies, dar ultimele arată superb. C. le selectează pe cele mai frumoase şi le pune într-o farfurie la balcon. Le înveleşte într-un prosop, pe care îl lasă puţin deschis, ca prăjiturile să se răcească, căci sunt mai gustoase reci. Închide ferestrele peste noapte. Dimineaţa, se scoală şi merge imediat la biscuiţii ei, să vadă cum i-au ieşit. Îi descoperă invadaţi de furnici.

2. “Frigul din ultimele zile a făcut prima victimă. Un motociclist a murit îngheţat pe Autostrada 4 şi după moarte a continuat să conducă 90 km. Doi poliţişti care patrulau i-au semnalizat să se oprească şi întrucât nu a reacţionat, l-au urmărit. Au condus pe lângă el şi l-au mustrat pentru atitudinea sa. Întrucât acesta nu mişca, ei şi-au dat seama că ceva nu e în ordine.”

3.  “O femeie s-a aruncat într-un bazin plin de crocodili flămânzi într-un zoo, care la acea oră era plin de vizitatori. Conform mărturiilor, atunci când primul crocodil a atacat-o, femeia l-a îmbrăţişat.  Crocodilii au devorat trupul femeii în câteva minute, iar ea nu a scos nici un zgomot.”

Spectacole pentru o fetiţă de 2 ani

Maine 25 mai la orele 19.00, la Teatrul Foarte Mic din Bucureşti se va juca spectacolul “Promised Land”. Concept, regie si coregrafie Arcadie Rusu (probabil ultimul spectacol din stagiune).  Pe 26 Mai, la orele 19.00, la Teatrul Foarte Mic se va juca spectacolul “nu-i nimic”, concept, regie şi coregrafie Attila Bordas (fotografii aici). Preţul unui bilet este de 25 RON, bani ce vor fi donaţi pentru viaţa unei fetiţe de 2 ani bolnavă de  leucemie.

Mai jos, un dialog cu Arcadie Rusu, regizorul spectacolului “Promised Land”.

Pe cine apărau poliţiştii la Parada Gay din Bucureşti?

Ieri a fost Parada Gay din Bucureşti, a şasea ediţie. Am mers să fotografiem şi acolo. Traseul a fost: Piaţa Unirii – Bulevardul Unirii – Piaţa Constituţiei – Bd. Libertăţii – Parcul Izvor.

Vulcanii Noroioşi

Mergem cu maşina printre munţi joşi, pe un drum ce se trasează pe o suprafaţă ce-ţi dă impresia de instabilitate şi umezeală. În câteva zone creşte stuf. Pe alocuri, drumul e stricat şi puţin înclinat pe o parte, posibil din cauza terenului de desubt. Trecem de o fântână cu cumpănă şi o luăm imediat la stânga, după cum ne arată un la indicator verde. Mai e puţin. Urcând, lăsăm pe dreapta un grup de oameni cu utilaje grele, ce lucrează în apropierea unui şanţ săpat de apă într-un pământ uscat, pe fundul căruia curge un fir de lichid negru. Arată diferit de tot ce am văzut până acum. Încadrat între munţi, pare din alt film. Oprim un pic mai sus în faţa unui peisaj straniu şi sterp, de pământ galben şi crăpat, cu rigole şi ravene pretutindeni. E mânjit cu negru din loc în loc de nişte mogâldeţe ce se ridică deasupra ca nişte conuri cu pantă lină şi de băltoace de supă negricioasă, bolborositoare, ce se revarsă încet. Şanţul de jos era o tentaculă a acestei ciudate creaţii a naturii. Suntem la Vulcanii Noroioşi, Rezervaţia Pâclele Mici.

După ce a fost mulţi ani o locaţie izolată, cu drumuri de acces proaste, fără indicatoare şi facilităţi pentru cei dornici să rămână peste noapte, zona a cunoscut în ultimul timp o dezvoltare a infrasturii ce permite un acces mai uşor şi un oarecare confort pentru vizitator. Mergând pe drumul dinspre Buzău spre Braşov, odată ajuns în localitatea Sătuc, eşti îndrumat de indicatoare să treci podul spre Berca, apoi până la satul Pâclele şi la locul propriu-zis. Dacă totuşi te încurci şi sătenii văd că te-ai rătăcit, îţi arată drumul şi fără să-i întrebi. Chiar alături de Pâclele Mici, se află o mică pensiune cu terasă şi locuri de parcare, recent ridicată. Biletul e 4 lei româneşti noi, iar la intrare ţi se vor cere două lucruri – să nu faci gunoi şi să nu fumezi. Această a doua rugăminte ar putea părea ciudată şi chiar revoltătoare pentru fumători, dar în momentul în care, apropiindu-te de cratere şi băltoacele de noroi, simţi mirosul de gaz şi sulf, înţelegi de ce trebuie respectată.

Vulcanii noroioşi sunt formaţi de gazul natural ce provine de la o adâncime de 3000 de metri, trece prin straturi de argile şi ape, pe care le amestecă şi erupe la suprafaţă un lichid negru, sau negru spre maroniu, care în timp ce se usucă poate căpăta nuanţe uşor albăstrui, iar când e complet uscat are culoarea galbenă. Ploile şi vânturile împrăştie pământul uscat şi noroiul adus de vulcani, netezesc înălţimile şi sapă râpe şi rigole pentru scurgerea apelor, care sunt apoi umplute şi parţial astupate din nou de noroi. Din acest motiv, peisajul, foarte fragmentat, e în continuă schimbare, iar la următoarea vizită va arăta deja puţin altfel. Este o adevărată lecţie de gelogie la scară mică de timp şi spaţiu. În România, acest fenomen mai poate fi întâlnit şi în Bazna, Homorod, lângă Ocna Sibiului şi în câteva alte localităţi din Subcarpaţii de Curbură, dar lângă Berca e cel mai spectaculos. În restul Europei, asemenea vulcani nu se mai întâlnesc însă decât pe fundul Mării Nordului, iar în restul lumii, în câteva locaţii precum Azerbaidjan, Indonezia, Australia sau insula Trinidad.

Locul e foarte fotogenic şi se poate fotografia şi filma la fel de bine pe orice timp – soare, nori sau ploaie; în orice parte a zilei – dimineaţă, amiază sau seară; cu orice aparat… şi de orice fotograf. E un decor excelent pentru mai toate felurile de fotografii, de la peisaj, la portret, sau nud, color sau alb-negru. Se filmează des aici, într-atât încât filmatul la Vulcanii Noroioşi a devenit chiar un clişeu al studenţilor de la regie. Între altele, şi clipul melodiei „Let me try” de Luminiţa Anghel şi Sistem, care a concurat la Eurovision din partea României în 2005, este realizat aici.

Grupurile de turişti se îndreaptă cel mai ades direct spre craterul cel mare, din mijloc, ce domină platoul. Prin comparaţie, celelalte 2 cratere aproape că nici nu se observă. Spre vârf, ocolim uşor şuvoaie de noroi proaspăt, ce abia se usucă la lumina soarelui de primăvară obturat din când în când de nori. Cu o altă ocazie, ajunsul pe vârf ar fi putut fi o aventură – fără cizme şi atenţie poţi să te împotmoleşti bine de tot în zilele cu erupţii supărate sau ploi puternice. Aproape de vârful ridicăturii sunt câteva guri cu nămol, ce bolborosesc la diferite intervale. Iar deasupra e un crater alungit ca o baie, în jurul căruia se adună cei mai mulţi vizitatori, nu doar din cauza că e cel mai impresionant ca aspect, ci şi pentru că face bolborocii cei mai spectaculoşi. „Bolboroci”, aşa sunt numite bulele de noroi formate de gazele naturale ce erup – şi sunt suficient de mari pentru a merita o denumire aparte. Apariţia lor e anunţată de un gâlgâit înfundat. Noroiul începe să fiarbă şi naşte o ridicătură semisferică ce poate atinge şi un metru în diametru, care apoi se rupe în câteva locuri şi se sparge cu un zgomot de „pac” înăbuşit. Un freamăt de abur de aer fierbinte deasupra şi un miros înţepător de sulf şi gaz îţi spun că erupţia a luat sfârşit.

Noroiul ce „fierbe” este de fapt rece. Şi sărat. Şi uneori, poate fi şi adânc, dar nu poţi aprecia exact cât de adânc decât cu un obiect mai greu coborât până la fund, pentru că nu poţi să te scufunzi în el, te ţine la suprafaţă. De la unul dintre supraveghetori aflăm că cei câţiva fotografi neatenţi care au avut ghinionul să alunece în crater au plutit de-asupra, alegându-se doar cu o mică sperietură şi cu mult lucru la curăţitul hainelor şi aparaturii. Deşi sunt speculaţii că noroiul de la vulcani ar avea proprietăţi curative, ar fi bine de ştiut că are urme de petrol, iar despre calităţile curative ale acestuia de fapt nu se ştie nimic sigur.

Zona din jurul Pâclelor Mici este destul de bogată în vegetaţie şi găsim aici o frumoasă pădure de liliac, străbătută de la un capăt la celălalt de mulţime de şopârle. Însă şi pe solul crăpat şi sărat cresc două plante rare, protejate, ce nu se mai găsesc în altă parte a Europei – gărdurariţa (Nitraria schoberi) şi Obione verrucifera, adaptate pământului sărat.

Petrecem un timp în pădurea de liliac, între şopârle, fotografiem un bolboroc mare, după care ne îndreptăm şi spre Pâclele Mari. Ne întoarcem la indicatorul verde ce arată 2 km şi o luăm pe celălalt drum. Trecem de o sondă părăsită şi de nişte fiare rămase din industria petrolului şi oprim la o staţie electrică. De acolo, urcăm dealul şi iată-ne ajunşi într-un peisaj cu vulcani mult mai mulţi, mai abrupţi şi mai activi, cu o mulţime de bazine de noroi, unele de zeci de metri în diametru, cu câteva conuri de vulcani “stinşi” din cauza că presiunea gazului nu a mai reuşit să-i alimenteze, cu râuri de noroi uscat şi crăpat acoperind rigole, cu ravene şi mai adânci şi abrupte decât la Pâclele Mici, de 10-20 de metri şi unele chiar greu de trecut, cu găuri de dimensiunea unei mici monede împroşcând cu zgomot şi furie amestecul de gaze, argilă şi apă şi creând torente de lichid. Peisajul e mult mai variat şi e şi mai pustiu, mai ales că e deja seară.

Urmărind un om ce urcă încet spre craterele unor vulcani peste nişte mici şanţuri paralele, nu pot să nu mă gândesc la minunea acestui peisaj aproape neterestru. Ca om pasionat de film, gândul îmi zboară la cinematografia lui Antonioni. Îmi pare că peisajul vulcanilor noroioşi de lângă Berca este decorul în care i-ar fi plăcut să filmeze şi pe care poate l-a căutat o viaţă întreagă, fără să-l găsească.

(publicat în revista “Natura”, aprilie 2008)